Jurnal de Observator Independent la Alegerile Parlamentare 2016

”Doamnișoară, tu aici crezi că se fac mișmașuri?” Așa am fost întâmpinată la 6:00 a.m. de unul dintre membrii biroului electoral al secției de votare 91 din cadrul Școlii gimnaziale ”I.C. Brătianu” Constanța. Mă privea cu milă amestecată cu dezgust, pe un fond de reală uimire. ”Mai sus, la centralizare, acolo să vezi distracție, tu crezi că riscă cineva pentru hoții ăștia?”

Comisia secției 90 este formată din 7 membri, un vicepreședinte și un președinte. Între 6 femei care la 7 dimineața se plâng anticipativ de cât de târziu vor ajunge seara acasă, singurul membru bărbat al biroului, un brăilean de 22 de ani din partea PNL, mă întreabă cu cât mă plătesc ăștia să stau aici.

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am cunoscut îndeaproape nepăsarea.

Vicepreședinta este o doamnă blondă tunsă scurt care îmi amintește de profesoara de matematică de coșmar din clasa a șasea. Poartă o pereche de ghete roz cu talpă groasă la care își asortează buzele pe care le-a conturat cu o nuanță de roz mai închis decât rujul. E genul de om care nu zâmbește niciodată, dar pufnește regulat. Imediat după ce a scos sticla cu supă de varză din geantă am înțeles de ce poartă un hanorac gri, larg.

Președinta, deși suferă și ea de sindromul resting bitchface, face glume cu polițistul care a adormit încuiat pe dinăuntru, lăsându-ne pe noi să așteptăm în frig pentru desigilarea secției de votare. Îi spun că sunt observator și se uită fugitiv peste acreditare, pare că prezența mea aici nu-i trezește niciun sentiment. Îmi zâmbește și mă lasă să inspectez sala, spre deosebire de vicepreședintă care mă sancționează tacit cu un pufnit.

Primul votant apare la ora 7:05, direct din tura de noapte. Spune că a venit să scape de-o grijă, explicație taxată ulterior de același pufnit cu foncție:”Așa griji mici ca doamna să tot ai.. auzi tu grijă!”

Ziua se desfășoară pașnic. Revăd o mulțime de oameni pe care nu i-am mai văzut de câțiva ani. Deși ei nu mă mai știu, nu mi-e greu să-i recunosc – bătrânii nu se schimbă foarte tare, cum ar zice bunica mea, de la o etate oarecare.

Școala în care se află secția de votare e în apropiata vecinătate a bisericii, astfel că fluxul de credincioși cel puțin hexagenari a fost continuu de la 8 dimineața până după prânz. Media de vârstă a alegătorilor este ridicată metaforic de nepoții aduși de mână, amețiți de sângele lui Hristos.

Până la 11:30, votaseră deja peste 150 de oameni, majoritatea în bastoane. Le tremurau mâinile, dar asta nu-i împiedica să se închine cu precizie după introducerea buletinelor în urne. Deși Constanța are mult mai mult de un deceniu de pesedism la activ, iubitorii de trandafiri sunt încă pe baricade, în șir indian în fața secției, cum au fost obișnuiți. Vorbesc între ei pe hol și se aprobă închizând ochii, că toți sunt hoți, mama lor, dar asta-i datoria noastră, votăm cu partidu, asta știm.

Îi observ fără să intervin. Deși anumite fraze pătimașe ar fi putut trece drept campanie electorală, cartierul nostru are coloană vertebrală de sătuc; în lipsa cluburilor de pensionari, bătrânii socializează pe unde apucă.

În afară de tânărul brăilean de la PNL care mă urmărește cu o privire caldă de gentleman pe rit vechi, ceilalți membri din comisie mă privesc confuz și distant. Două doamne aproape de 60 de ani îmi mai zâmbesc de la depărtare și-mi spun că le place părul meu. E o tensiune amestecată cu plictis, însă nimeni nu e încă pregătit să pună punctul pe i.

Puțin după prânz, spiritele încep să se încingă cu gândul la numărarea voturilor. Președinta citește din manual, unde și-a subliniat studențește alineate, cu highlighter portocaliu.

Președinta este singura care trebuie să numere voturile, răsfoind pe îndelete fiecare buletin, arătându-l spre cameră, cu membrii drept martori și colegi de suferință în stabilirea voturilor nule, albe sau valide.

”O să ajungem dimineață acasă, voi ați înnebunit? Dar n-am făcut niciodată așa, e o prostie! Cine naiba a pomenit, păi tu numeri încontinuu și noi ce facem, stăm și ne uităm la tine?”

Murmurul revoltat a fost anihilat de sentința Președintei care a spus: ”Nu facem cum fac alții, nu mă interesează, facem cum zice în lege, credeți că eu nu vreau să ajung acasă?” Cu greu mi-am stăpânit prelungirea zâmbetului pe toată fața.

Câteva ore, niște exit poll-uri și sute de notificări despre nereguli (din alte secții) mai târziu, începe numărătoarea voturilor iar eu încep să cred că voi afla care sunt simptomele unui atac de panică. Resemnată cu victoria PSD-ul, aud că primul vot din urna pentru Camera Deputaților este pentru USR. N-am timp să mă bucur – oricum nu am voie – așa că revin repede la realitatea roșie care și-a intrat repede în drepturi, ca un părinte abuziv.

După aproximativ 45 de minute, membrii biroului electoral nu se mai pot abține. Încep să se insinueze unul câte unul către maldărul de voturi, s-o ajute pe Președintă să termine mai repede. Unul strigă PSD, altul PNL, iar din colț se mai aude din când în când un PMP. Le spun că e ilegal ce se întâmplă, dar mă ignoră cu gândul la ora de culcare și programul de muncă de a doua zi. Peste încă o oră și un pic, uită tot ce-am spus, ba chiar mă invită și pe mine la numărarea voturilor. Aproape mă ceartă pentru că stau și îi privesc cum numără, fără să dau o mână de ajutor. Le spun că eu nu am voie să mă ating de nimic și, înainte să le reamintesc, o doamnă mă apostrofează ”Ei, păi nici noi n-avem voie dar ce să facem? Să stăm aici până dimineața?”

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am înțeles că mitul lui Gyges este o realitate a poporului român.

Portret de BlaBlaCar

Eram zilele trecute într-un BlablaCar și una dintre tipe era superfană Carla’s Dreams. Merge la toate concertele lor, le cântă piesele pe youtube, vrea să meargă la X-Factor cu heroina lui, consideră că solistul nu e pur și simplu un artist, ci o entitate, iar la interval de 10 minute zice vaaai, ce frumos se vede (n.n soarele pe cer), deși cerul nu făcea nici cât o poză de instagram în ziua aia și vocea ei intra mai degrabă la dosarele X decât într-un concurs de muzică cu factor X.

Când am intrat în mașină, am făcut cunoștință și s-a entuziasmat foarte tare când i-am spus că mă cheamă Nicoleta. Pe ea o cheamă și Nicoleta. ”Dacă ești și Balanță, e super tare!” I-am zis că nu, dar entuziasmul nu i-a scăzut cu prea mult. Aparent, era deja tare că ne chema pe amândouă la fel, două fete într-o cursă de car sharing pe care nu le cheamă tocmai Pompilia sau Petronela – deja o adunătură de chestii similare pe care le mai poți observa doar cu ajutorul testelor ADN.

Când a aflat de la șofer, un tip simpatic pe care îl bufnea râsul de fiecare dată când observa că fana Carla’s Dreams habar n-are ce înseamnă trollajul, oricât de grunjos ar fi el, că mai avem 88 de km până intrăm în București, am mai avut parte de o rundă de entuziasm greu de stăvilit. 88 e anul nașterii ei, cât de tare că mai avem chiar 88, nu? Mi-ar plăcea să folosesc cuvintele astea de dragul poveștii, cât să pară că sunt un povestitor decent, dar din păcate, meritul e în totalitate al ei.

E prototipul de om care se bucură de lucrurile simple, cu o naivitate exacerbată la cei 28 de ani ai ei în care e practic un PR & Social Media Community neplătit al Carla’s Dreams. Din păcate, lucrurile simple printre care nu se numără neapărat un gin tonic pe plajă după o săptămână de muncă, un răsărit de soare prins pe fugă sau faptul că ai prins, la limită, autobuzul.

La Filosofie, am vorbit foarte mult despre ochelarii de cal în cei trei ani de facultate. Cel mai adesea îi asociam cu persoanele mai în vârstă și obtuze, cu oamenii din medii defavorizate care n-aveau de unde să afle, cu săracii și țiganii, scuzați-mi franceza foarte corectă politic. Până când am cunoscut-o pe ea, care deși e posibil să fie și îngrozitor de prăjită, e crescută și născută în Bucureștiul care nu e nici Rahova, nici Ferentari sau Sălăjean, n-a crescut într-o cutie de carton și știu toate astea pentru că povestește cu ușurință orice, fără să fie întrebată.

O să mă opresc înainte de freudienizarea totală a textului, ca să vă spun că blogul ăsta a făcut 10 ani și, fără doar și poate, în hopuri și scrânteli care mai de care mai sincopate, e singura mea realizare. Și, pentru prima oară poate, am adus pe altcineva pe masa de operație.

Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

Cum am ajuns să fiu om-bandaj pe rană deschisă

Nu puteam să mă agăț și eu, ca tot omul, de o carte, de o bluză, de un căcat de pantof? Nu, a trebuit să mă agăț de oameni, după ce trecusem deja de-o vreme de adolescență și obsesiile nu mai erau privite cu drag, ci mai degrabă cu milă.

Fac 23 de ani peste câteva zile și duc în spate un an întreg de alegeri proaste cu care se mândresc cu jumătate de gură oamenii de peste 30 de ani, amintindu-și de prostiile din tinerețe. La 23 de ani sunt copilul mamei, dar sunt deja de 5 ani adult, conform legii. Mă consolez glumind că nimeni nu se ia după lege, dar astea-s glume de cafea. Dimineață parcă totul pare conciliabil, dramele se rarefiază și pare că poți respira deasupra lor.

Mă-ntrebam în sinea mea zilele trecute dacă am iubit vreodată. Nu dacă am fost îndrăgostită – îndrăgostirea se confundă oricum ușor cu entuziasmul, iar eu nu voiam să-mi pierd timpul cu analize neimportante.
Niciodată nu m-am îndrăgostit fără incentive, niciodată fără un ghiont din partea celuilalt – mereu pe post de vânător – convingându-mă că și eu trebuie să fiu îndrăgostită.

Îndrăgostire, validare, nevoie de, lipsă, entuziasm – îmi pare că trebuie să fii un pic geniu să distingi între ele în 2010+. Pe repede-nainte, într-un slalom constant printre confuzii și întrebări la care mai niciodată nu găsim răspunsul. Oameni pe care nu i-am privit niciodată cu sclipiri în ochi au devenit instant o țintă sigură după ce n-au mai părut interesați, disponibili, la un cot sau click distanță. Oameni de la care aveam siguranța tacită că vor fi mereu acolo pentru mine să-i refuz, oameni care nu fac decât să-și ducă existența în doi pași molateci în spatele meu.

O vreme mai târziu, îi văd, îi observ, au un zâmbet frumos, le găsesc ceva în privire și mă avânt cu aerul unui agent de imobiliare care și-a găsit fraierul perfect doar ca să mă lovesc de o ușă închisă. De aici încolo, doar drame în pattern-uri colorate, concise, care se vor abstracte dar sunt trase în jos de mocirla convenționalului și a lui mi s-a întâmplat și mie.

Pentru că ți s-a întâmplat și ție, nu-i așa? Suntem o gloată de cazuri cu insuficiență afecțională care se dau cazuri clinice când îi străbate insomnia sau depresia ușoară. Ți s-a întâmplat și ție și te-ai hotărât să găsești ceva ce-ți place, ai decis să faci ceva pentru tine, ți-ai cumpărat cărți de colorat, te-ai apucat de bijuterii hand made sau te-ai jucat de-a html-ul. A funcționat o vreme și te-ai simțit revigorat ca după un tratament de tiroidă.
Părea că e mișto să fii singur și să faci ce-ți place, deveniseși indiferent la invitațiile care se perindau în căsuța ta de chat și-ți dădeai acum seama ce copil prost, răsfățat și limitat erai. Și totuși..

Welcome to the rollercoaster. Pick a card and enter the void, lad.

în loc să scriu licența la Filosofie

Tu ai vreo problemă care e a ta? m-a întrebat și nu i-am răspuns încă, dar am început să scriu.

52b10571f5519760c907e789b3fc6c15
În 10 zile absolv Facultatea de Filosofie la UNIBUC, în 2 mă angajez în content marketing și în vreo 3 luni îmi pierd toate beneficiile de student, locul la cămin și îngăduința familială.

Am intrat la Filosofie în 2013, după o jumătate de an de Graphic Design în Danemarca și încă o jumătate de an de încheiat polițe de asigurări RCA la un stand pe care de obicei îl compătimești în marile centre comerciale. Am intrat cu mindsetul unui elev care nu a picat niciodată un test, nu a fost prins pe picior greșit și s-a remarcat de cele mai multe ori în diversele contexte mai mult sau mai puțin academice în care a ajuns. În același ton s-a desfășurat și primul meu an la Filosofie. La final aveam 10 pe linie, cu excepția unui 9 la Introducere în estetică, materie la care nu prea dădeam pe la cursuri oricum. Am fost întotdeauna ușor autistă când a venit vorba de artă, niciodată nu am avut aparatul necesar să apreciez ce trebuie (ce trebuie?), așa că am rămas cu primitivul ce îmi place mie e frumos, voi puteți să pozați ce vreți. Așa am ajuns să fac numai selfie-uri și să fiu încurajată să mai întorc camera și în partea cealaltă. Știu, vă mirați unii acum, ce școală faceți voi la Filosofie de luați 10 pe linie? Să nu-mi spuneți că nu aveți nici măcar examen de admitere! Acum 10 ani te luptai încă 5 numai să intri, mai ceva ca la medicină..

Deși ar fi câțiva care m-ar contrazice, am fost întotdeauna slightly above average, cu multă emfază pe slightly, iar anul II a fost km 0 al mediocrității. Chiar și cu scuzele pe care un job part-time le poate pune pe masă în favoarea mea, tot nu-s convinsă că aș fi excelat la Filosofia limbajului sau aș fi revoluționat vreo Metafizică. Cât despre anul III, a fost cu totul altă mâncare de pește, după o vară într-o agenție de publicitate, încheiată cu absolvirea modulului PRO de stalking al tuturor oamenilor brilianți din comunicare. Vara lui 2015 a fost disruptive, am început să urmăresc site-uri și bloguri de nișă, editurile pământești nu mai erau destul de bune pentru lacunele mele, simțeam că nu-mi ajung 9 vieți să învăț tot ce nu știu și pentru prima oară nu mai era vorba despre literatură, filosofie sau viață. Începusem să fiu genuin interesată de strategii de marketing, tehnici de comunicare și gândeam insighturi fără să știu că așa se numesc, pe vremea când nici brief sau pitch nu știam prea bine ce înseamnă. Astfel m-a luat valul publicității și filosofia a rămas în urmă, deși știam că mă privește ca un maestru mândru de învățăcel. În fond, ea mă adusese acolo.

Îmi fac licența pe Nitzsche, probabil că nici pentru un cititor de prin anul 2008 al blogului nu-i o așa mare surpriză, surpriză fiind poate că mustăciosul nu a fost prima mea opțiune. Îmi place să spun că-mi fac licența pentru că sună a lucru sigur, un act firesc la încheierea anilor de facultate, însă iată.. e finele lui mai și eu am bâlbâit abia o jumătate de licență, nefiind nici măcar afectată, ce să mai zic panicată de termenul limită care se apropie. Se numește Depășirea nihilismului: eterna reîntoarcere ca principiu afirmativ al vieții, și mereu uit titlul când mă întreabă cineva.
Termin Filosofia în 10 zile și am o medie de 6, una de 7, vreo trei de 8 și 9 și 10 până la umplerea foii matricole. Obișnuiam să predau eseurile cu vreo 3-4 zile înainte de termen, mă apucam de ele din timpul semestrului și mereu mă dădeam de ceasul morții pentru o bibliografie cât mai relevantă. În anul III însă, mi-am scris toate eseurile pe ultima sută de metri, două dintre ele chiar în 5-6 ore în aceeași zi cu data deadline-ului. Licența nu se desfășoară nici ea prea pasional, deși nu încetez să mustăcesc când citesc și mi se umple sufletul când trăiesc eterna reîntoarcere. Pentru că da, eterna reîntoarcere se trăiește, se afirmă, se acceptă, nu se citește într-un pat de o persoană într-un campus studențesc.

Ies din Facultatea de Filosofie un om nou. Deși nu Supraom, nu sunt nici the ugliest of men, nici the soothsayer, nici piticul și poate nici tânărul cioban care-l căsăpește curajos pe șarpe. Iar voi puteți spune orice, dar dau toată averea mea pe un experiment mental că din ASE sau SNSPA n-aș fi ieșit așa.

Too big for my own skin

”Te rog înțelege, Henry, că sunt în plină revoltă împotriva propriei minți, că atunci când trăiesc, trăiesc după impulsuri, după emoții, după pasiuni.”

Sunt convinsă că toți ceilalți s-au înșelat și e nevoie de o tornadă în derută ca să te pierzi în identitățile mele sinuoase, disparate. Că dificultatea de a înțelege capriciile fetei nesăbuite nu minimizează capacitatea de a ști și a înțelege, după numeroase grade de travaliu și teste de autenticitate a sinelui, cine ești și ce vrei, nu doar ce-ți trebuie.

Și nu, nu-i nevoie să-mi spui din nou că nu aplici formule la realitatea imediată ci din contră, pornești inductiv către ideal; știu că dincolo de teorie se ascunde un torent de realism în pânze de imaginație febrilă. Și totuși

Parcă blocat în cei cinsprezece ani abia adunați pe care-i avem împreună, insiști să tragi cu incisivii de opusul dorințelor tale raționale, oglinda răsturnată a vocii rațiunii. Și îmi hrănești ego-ul pipernicit, care abia așteaptă gura asta de aer poluat cu jumătăți de adevăruri, ca să se retragă apoi la Platon în peșteră, să mimeze adevăruri pe pereți. Mă povestești în cuvinte care le-ar aduce pe multe la orgasm, pe unele poate chiar pe bună dreptate. Încerci să mă convingi de unitatea schizofreniilor, campioane en titre la nicolescianismul de tip arche, ca și cum m-ai avertiza de perversiunea lumii printr-un cântec de leagăn. Te lepezi de privirea cu care mă sorbi din cap până-n picioare când stau deasupra, îți bagi pula în toate scuzele și explicațiile mele, îmi spui că sunt un om oribil doar ca să revii mai puternic, mai hotărât, de neclintit și mai convins că suntem două stranietăți îmbrățișându-și nebunia. Mă iubești urându-mă interșanjabil. Dar nu mi-a convenit în abandon, cum să-mi convină în admirație?
 
My mother told me that I had a chameleon soul
No moral compass pointing me due north
No fixed personality
Just an inner indecisiveness that was as wide and wavering as the ocean
Când voi fi reușit să te conving că sunt oglinda-ntoarsă a ce-ți trebuie ție, că nevoia mea cronică de atenție e semn de imaturitate ce bate răzgâiat din picior, că vreau să posed ce nu pot avea, că sunt cronic nesatisfăcută, că vreau plăcere fără sentiment, că fidelitatea e perfecțiunea statică, lipsită de rafinament, că dragostea unuia e îngrădire, că las viața să mă biciuiască în modul cel mai laș, că mă droghez cu propriile romanțări doar ca să le spulber în accese de cinism, că sunt o cutie frumoasă, dar goală, de hârtie, care vrea să stea goală la un pahar de prosecco cu tine, dar doar pentru că acum e slabă și mâinile tale sunt perfecte și-au învățat prea devreme toate scurtăturile și majoritatea podurilor și avem fixații orale și ne sărutăm ca-n filmele pe care le foloseam ca material didactic la 14 ani, că e ceva cu pielea noastră împreună, și totuși îmi vine câteodată să plec dimineața devreme ca o târfă care și-a luat doza de pe noptieră de la clientul fidel, căci doar în troc de doză și orgasm detașat evoluează fidelitatea într-un dinamism de speriat neveste disperate. Pun punct, dar se cuvine semnul întrebării.

Va fi târziu și se va lăsa cu surâs învins, în speranța că cel puțin 50% din noi a învățat ceva.

Because I was born to be the other woman
Who belonged to no one
Who belonged to everyone

Who had nothing
Who wanted everything
With a fire for every experience and an obsession for freedom that terrified me to the point that I couldn’t even talk about it
And pushed me to a nomadic point of madness that both dazzled and dizzied me

”Nu știi cât mă minunez de capacitatea ta de a absorbi repede și apoi a răstălmăci, a analiza, a fixa, a penetra, a învălui în gândurile tale. Pe mine experiența m-a prostit. Am simțit o exaltare unică, un val de vitalitate, apoi de slăbiciune, de pustietate, de mirare, de incredulitate, totul, totul.. 
Pe când mă întorceam acasă, mă tot gândeam la vântul de primăvară – totul devenise blând și înmiresmat, aerul îmi lingea fața, nu mă mai săturam să respir. Și până am primit biletul tău am fost în panică. Mă temeam că vei nega totul. Dar, pe măsură de citeam – am citit foarte încet, fiecare cuvânt era o revelație pentru mine – mi-au revenit în minte fața ta zâmbitoare, veselia ta inocentă.”
 
Dincolo de sexualitatea exacerbată pe care ne-o asumăm singuri și deopotrivă împreună, dincolo de urcatul pe pereți în stil grandios, dincolo de spălatul vaselor în manieră postmodernă, dincolo de faptul că avem un playlist al nostru, dincolo de maniera mea adolescentină de a-mi atârna nădragii tragediei închipuite pe FB, pe pereți, dincolo de consistența cu care ne bem cafeaua împreună, dincolo de faptul că mi-ai făcut omletă când eram amanți cu acte-n regulă și mi-ai pus mai mult cașcaval, cu grija unuia care nu se uită la kilograme, dincolo de faptul că-mi vin în minte mai degrabă lucruri care-mi plac la tine decât lucruri care nu prea și dincolo de scuze, inconsistențe grosolane, confesiuni brutale și declarații de tăiat pofta de mâncare, încerc să te protejez de mine, căci dacă tu nu mai ai încredere-n cuvinte, eu nu mai am în expresii ale sinelui; nu cred nici în travaliu și nici în spontaneitate, nu mai cred în revelații de dimineață sau de seară și merg pe sârmă spre autocunoaștere, o sârmă brăzdată de un nihilism confuz cu alură de șaisprezece ani.
Placebo mă protejează de propriile-mi dorințe; eu te protejez de mine.

revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.