C’est écrit

€œ”Pana când amanţii ne vor despărţi.” ăsta-i Crezul Amorului. Dar, în definitiv, ce e Amorul ?
Deplina nebunie a cărnurilor frământate de timp, de degete ce nu-ţi aparţin, slalomuri prin paturi străine, pângărind altarele închinate lui Eros, ţipându-şi strident singurătăţile.
Amorul ? A făcut ce-a vrut. A făcut puzzle din mine.. şi din eternul nemulţumitul feminin.

Câte reverberaţii îndură un clopot îmbălsămat în rugină ? Atâtea contradicţii în ritm de pupături insidioase, atâtea bătăi eroice pe piept şi – atâtea eşuate încercări persuasive..
Mi-au vitregit timpanul atâtea răcnete suverane, atâtea cârpe, umbre, rămăşiţe-ale idilelor bagatelizate-n vid -atâtea falsuri am îmbrăcat şi.. mi-a ruginit reumatismul, sub torente de cinism.

Ne-am confesat Amorul în arhaisme de actualitate până când s-a rupt firul ridicolului şi-ochilor li s-a ridicat cortina – perdea pentr-un cumul de terminaţii nervoase, vibrând la rebuturi şi melodrame.
Am întins coarda. Cu toţii. Că doar corzile sufletului sunt rezistente la alizee, crivăţ, ploaie, excremente şi injurii. Se pot contracta şi dilata la nesfârşit.. Corzile sufletului ? Marionete cuprinse de lehamite în lâncezeala Amorului.

Ne-am descusut toracele de-a lungul encartamentelor africane, pân-a venit acceleratul iubirii, vestit de cântul cucuvelei şi.. întregul a căzut în spini intriganţi. Perfecţiunea s-a făcut praf sub atenta noastră observare, căci mai mereu ajungem cu buzele uscate şi gâtul rupt. Oasele bazinului se frâng în scâncete, dincolo de viermuială tuturor prin cearceafuri domestice.

Doar fragmentele rămân. Câteva nopţi, câteva destrămări. Rămân doar urme albe pe tavan..

Dar de ce să nu ne blestemăm mai târziu amintirile ? Ai mai iubi Amorul dacă n-ar fi aşa cum e ?

Je pense encore à toi

*Sinteza la patrat. Zully Mustafa

Great shipwreck of life

Nici atom de decibel, nici praf de ţesut uman, nici potenţă-ntru-nfiintare în acest subsol anarhizat poetic.

Dezordinea boemă domneşte printre rafturi vechi – buturugi masive ce se vor comori antichizate.. Doar praful ce mai valsează la unison cu inspiraţia mea.
Aici nu-s perne – doar coperte groase, placate cu titulaturi prodigioase, reverberante-n ermetismul umililor pereţi ai cifrei 4.
De ţi-e frig, te-ncalzesc filele de poveste. De ţi-e cald, se-mpletesc fabulele-ntr-un evantai.
Aici nu călcăm pe frunze, ci le cântăm rugina la armonica dezolării.

Printre fraze şi paragrafe articulate, slove păgâne şi tăişuri consonante.. ăsta-i Raiul meu

vanitas Vanitatum

Atât de rău m-afund în propria-mi dreptate.
Atât am jelit pentru aclamarea ADN-ului nostradamic.. atâtea ironii am strâns, scrâşnind incantaţii inverse printre dinţi.

Atâtea contradicţii în ritm de pupături insidioase, atâtea bătăi eroice pe piept, atâtea eşuate încercări persuasive, atât de false urme de regret!

Atât mi-am urât dreptatea, şi-atât m-am tânguit cerşind-o. Atâtea truisme-am zăvorât – sătulă de cliseica dreptate, rănită de neîndestularea ei. Atâtea răcnete reverberante au vitregit timpane, atâtea urlete intrigante înlănţuite-n carnavaluri inestetice – atâtea cârpe, farduri, rămăşiţe din vieţi anterioare.. atâtea falsuri am îmbrăcat.

Chirurgii n-au vrut să extirpe un suflet slab, uzat.

Inca nu

Încă ştiu să merg cu troleibuzul. Singură, printre ţigani, coji de seminţe şi sugari hrăniţi în intimitatea privirilor stânjenite. Încă ştiu să găsesc trotuarul când se economiseşte din iluminarea publică. Încă pot să ocolesc beţivii somnoroşi din mijlocul pietonalei.

Încă pot să aştept la semafor, pe laterală..

Încă-mi miros câinii încălţămintea când aştept 48-ul. Încă-i mirosul oraşului în troleibuz. Nu miros de-, ci mirosul. Al Constanţei, al gloatei, al mulţimii de 2+ grijile, iubirile, dramele, pierderile, năzuinţele, slăbiciunile si pribegiile lor.
Politica se discută tot pe străzi. Rufele încă se usucă în vântul conversaţiilor acide, pe balcon. Asfaltu-i tot patinuar sub grame de-alcool. Pavajul trotuarului e încă ciobit. Încă m-abuzează gentil vântul prin staţii. Încă mă las abuzată de ploi.

Frigul încă nu mi-a uitat singurătatea. Iar eu încă n-am uitat s-o iubesc.
*Nu s-a schimbat nimic. Inafara de cutia mea toracica, toate-s la locul lor..

Ei stiu s-o spuna-n rime

„Where did you get those eyes ? Cause they’re the ones that are keeping me alive. Where did you get those ears ? Cause i’m dying to hear, i’m dying to hear their hiss.. How I long for your four limbs! And long to sleep amongst their bends..”

„I wish that without me your heart would break, I wish that without me you’d be spending the rest of your nights awake. I wish that without me you couldn’t eat, I wish I was the last thing on your mind before you went to sleep.”

To think I might not see those eyes, makes it so hard not to cry.. and as we say our long goodbye, I nearly do. You’ve been the only thing that’s right in all I’ve done. I can barely look at you, but every single time I do, I know we’ll make it anywhere.. away from here.”

„The bed I’m lying in is getting colder. Wish I never would’ve said it’s over.. And I can’t pretend I won’t think about you when I’m older, ‘cause we never really had our closure – this can’t be the end..”

„We’ll fall just like stars being hung by only string. Everything, everything, here is gone.. No map can direct how to ever make it home. We’re alone.”