Era glaciara fara dinozauri

Nu știu cât de elvețian era ceasul mayasului suprem, dar my year of choice sigur se sfârșește. Îmi plac rezoluțiile. E amuzant cum oamenii își propun neintamplabilul și revin, la sfârșitul fiecărui an, cu aceleași iluzii, turnându-le într-o poezie diferită, de dragul trendurilor din literatură.

Anul trecut pe vremea asta aflam că am luat Toefl-ul. Îmi redactam scrisorile de intenție pentru admitere, mi-era frică de „We regret to inform you that..”, aveam nevoie de scrisori de recomandare și chestia asta îmi dădea o senzație ciudată de Hollywood filmat la Harvard. Anul trecut pe vremea asta aveam multe absențe. Care mă speriau. Credeam în note scăzute la purtare, în anonimatul mediocrității, în exmatriculări și priviri dezamăgite. Lucrurile erau simple atunci, deși le credeam complicate (drama queen all over town).
Anul trecut simțeam că viitorul e în mâinile mele. Ceva mai dramatic decât în politică, de parcă încălzirea globală ar fi depins de un cuvânt de-al meu. Și am avut dreptate. Am ales un cuvânt, un cuvânt banal dintr-un bilion de cuvinte, iar toată viața mea s-a întors upside down ca într-un low-budget movie, unul despre sfarsitul lumii.
Acum sunt aici, lipsită de viață și lipsită de mine, căutându-mi scuze într-un maldăr de oportunități mascate, consolându-mă cu peisaje și oameni care zâmbesc drăguț. Nemulțumită, speriată, cvasinepasatoare, insomniacă și obsedată de un viitor înghițit de trecut, fără determinare, fără curaj, prinsă într-o capsulă ridicolă de Prozac.

Gradually, then suddently..
When did I end up being a stranger to myself?

Anunțuri

Prea multa insomnie

18 primăveri, ierni, veri în suburbiile orașului Constanța (am folosit cuvântul suburbii pentru că sunt educată, nu pentru că suburbiile ar fi o componentă reală a orașului, că nu vorbim despre New York) m-au adus în centrul orașului Aalborg, adică la 5 minute de-un hot dog și de luminile astea care sunt peste tot, chiar și la 8 dimineața. Pozele sunt shitty, but sharing is caring.

Serile trecute, doi danezi beți (care e cam un pleonasm, deci 2 danezi) au intrat săgeată într-un imens brad împodobit și-au făcut din lumini licurici muribunzi. A doua zi, nimic nu se întâmplase. Pomul se-nălța neciufulit, plin de lumini neatinse ori pini căzuți. Atât de multă eficiență devine enervantă atunci când toate reperele tale culturale se leagă de România.

 

P.S: Găsit brad abandonat, cu valoare adevărată de brad acreditat de pădurea de conifere, conservat în bucătărie până pe 24 decembrie, dată în care nu voi fi acasă, dar voi împodobi brad adoptat, consolându-mă cu gândul că în Ro m-ar fi costat vreo 2 milioane dă lei. Vechi.

Am răcit. Rău. Mai ales pe stânga. Hapciozaur.

Și cea mai importantă poză și rațiune pe acest pământ..

Danemarca part 2

Când mergeam la sală în România, ajungeam de multe ori prinsă în conversații cu un polițist cu nevastă tatuată despre faptul că în timp ce noi, singurii din sală la 10 dimineața, tragem de gantere pe RockFm, la Mcdonalds-ul de la Delfinariu, de 10 ori mai mulți oameni servesc micul dejun. Fix opusul se întâmplă în Danemarca.

That awkward moment when you make a subscription to the gym and expect to drool behind some hot cougars. Instead, all you get to see is a bunch of fat rings around every women în the gym. In Romania. Într-adevăr, ceva e putred în Danemarca. Aici, a avea abonament la sală e echivalentul la a avea abonament pe autobuz. Sau card de student. Sau buletin. Absolutely mandatory.
Nu, femeile aici nu rup banda în două pentru că le e frică de mușchi. Ele n-au impresia că ganterele sunt parte din planul malefic al diavolului de a le transforma într-un Hulk viking. Înafara faptului că, în civilizatia daneză, 1,70 cm înseamnă mignon, iar gambele nu se cresc pe tocuri, tricepșii și femuralii sunt un fel de organe vitale. Hummel e altarul la care toți se închină și, oricât de murdari ar avea conversii în autobuz sau oricât de nepieptănat le-ar fi părul la școală, în sală toată lumea e asortată: cu elasticul de păr, cu șosetele, cu bustieră de la hummel sau cu iubitul care, surprinzător, are bicepsul mai mic decât gambele fetei.

Cât despre băieți bărbați, se poate vorbi despre două categorii: danezii și afro-asiaticii uzbekistanezi despre care niciodată nu știi sigur câte naționalități au contribuit la nașterea lor. Danezii sunt niște băieței delicați în colanți care trag de niște gantere de 3 ori mai mari decat potențialul lor limitat, cu frizuri mai sofisticate decât orice zeiță daneză. Ceilalți sunt complecși, machomeni, adevărați lorzi ai culturismului. Unii chiar știu ce fac. Dar fac asta dintr-un exces de zel oribil, încât nicio venă umflată nu-ți poate atrage atenția, eclipsată de mutra maimuțoiului dependent de Animal cuts.
Mai sunt și cei 10 negrii mititei care habar n-au care e rostul sălii în viața omului modern. Mă apucă literalmente râsul (și e nasol, că râsul meu nu e chiar silențios și merg singură la sală. La o adică, nu dă bine la public) când văd un braț cât aorta încercând să lucreze triceps cu 15 kg.

Înafară de peisajul ăsta stângaci colorat, atmosfera e ireproșabilă. Cred că am vreo 3 luni la activ deja și nu am văzut niciun libidinos holbându-se la îndreptări, genuflexiuni sau ramat cu gantera efectuat de un decolteu tonifiat. Nu al meu, vorbesc din observații. Ce-i drept, singurii care ar putea fi suspectați de astfel de priviri promiscue sunt baltatii despre care vorbeam mai devreme. Danezii sunt prea îndrăgostiți de părul lor de aur ca să-și mute privirea din oglindă. Adorabil.

Confesiuni: după ce m-am luptat cu cetoza vreo două săptămâni, am ajuns, evident, la capătul răbdării și am amestecat un catrilion de carbohidrați urâcioși într-un castron uriaș și m-am răsfățat vreo 2 ore. Câteodată am impresia că aș putea să câștig un eating contest.

P.S: Mâine am primul curs de daneză. Jeg hedder Nicoleta 🙂

Contemplativ

Plouă de 7 ore, numărul darurilor Sfântului Duh. Dimineața a fost înghițită de Vesper, eu am uitat de timp.

Adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în față, se manifesta treptat (și ce trepte greu de urcat!) în greșeala lumii, așa încât trebuie să-i deslușim semnele credincioase chiar și acolo unde ele ne apar nedeslușite și amestecate parcă într-o voință pornită cu totul spre rău. 

..viața această liberă și fără chibzuință nu se potrivea (..) unui adolescent hărăzit vieții contemplative.

..nimic nu este mai trecător decât forma exterioară, care se veștejește și se trece ca florile câmpului la venirea toamnei, și ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă și obrajii palizi, când acum el și cei din jurul lui sunt țărînă, iar țărîna corpului lor este acum de culoarea pamantie a morții.

Tinerețea nu mai vrea să învețe nimic, știința e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, niște orbi conduc alți orbi și-i fac să se prăbușească în prăpastie, păsările se avântă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cântă la liră, boii dansează. Maria nu mai iubește viața contemplativă, Marta nu mai iubește viața activă; Lea e stearpă, Rasela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele. Lucrețiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobândit de la maestrul meu dorința de a învăța și înțelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar și atunci când cărarea e întortocheată. (unele lucruri sunt imuabile indeed)

..nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile, nu toate minciunile pot fi recunoscute ca atare de un suflet credincios (..)