Suflet cu sifilis si gonoree

Am învățat că loviturile cele mai adânci se dau în cuvinte frumoase, iar sub centură nu este decât un eufemism pentru pumnal înfipt în suflet, buzdugan pe încheieturi și epilepsie. Vulgaritatea jignirilor scârbește și contrariază, dar tu ți-ai ales un condei special pentru cuvintele-crimă. Le-ai legat în propoziții subordonate care m-au dominat până la paralizie. Diplomație și discreție, atributele definitorii pe care le-ai plimbat galant deasupra mea în timp ce mă călcai în picioare. Ai avut dintotdeauna o paletă copleșitoare de cuvinte-surpriză pe care le detonai, clasic, după o liniște de dinaintea furtunii. Și parcă te văd, privind în gol, cum îți dregi vocea. Încă te văd, zâmbind batjocoritor, respirând și-mprastiind venin.
Îmi repet întruna tot ce ai spus. Parc-aș vrea să le rostesc, cât să prindă viață; să le pot respinge într-o luptă egală. Dar nu pot să mă văd decât pe mine, încremenită și fără expresie, cu ochii zbătîndu-mi-se violent, fixându-te nedumeriți. Ai câștigat lupta care nu s-a dat niciodată, pe care am pierdut-o fără drept de apel și dovezi concludente în fața obsesiilor și slăbiciunilor tale temporare, nesemnificative procese biochimice pe care idealiștii le-au hiperbolizat din inconștiență.
Îți doresc să nu mă uiți niciodată, să fiu răul și pierzania care-ți însoțește privirile pierdute, să fiu dezamăgirea vieții tale așa cum nimeni altcineva n-a fost iubirea; salvat de la-ndoiala, să plutești în certitudini necorespondente, de dragul coerenței pe care o blamai altădată. Ești atemporal pentru mine. În iubire și deopotrivă, sfâșiere.

Nu poți să iei o ironie?
Am luat deja.. o catapultă.

Anunțuri

Wamintirile (continuare)

Erai în stânga mea și priveai mereu în față. Nu te uitai în ochii nimănui atunci când vorbeai, decât pentru banalități sau împietriri gorgonice; contrastul tău absurd, pe care toți încercau să-l ghicească de la suprafață. Unii spuneau că ai privirea diabolică, altele se pierdeau în adâncul ochilor tăi până la naufragiu. Eu m-am plimbat de mână cu sufletul tău fără să știu, în povești pe care nu le trăisem încă, dar le visasem freudian.
A fost prima călătorie, în cel mai propriu și tehnic sens al cuvântului, departe de a fi vreun bildungsroman. Călătoria vieții mele nu e doar metaforă. Iar bou-vagonul nostru ne cuprinde pe noi din inima denotativului. Poate doar metafora țigării suflă stilistic, iar tornada-i o sinestezie tulburătoare; restul sunt realități eviscerate, fără perdea, antecameră sau studiu introductiv.
Pentru prima oară, mi-ai privit în suflet. Mi te-ai fixat în spatele retinei pulsând lumină, orbindu-l chiar pe Orbitor, devenind mai apoi adevărata Nostalgie. Când nu ți-am mai recunoscut reflexia din ochii altor mii, când nu am împietrit și nu m-ai mai intimidat, când n-am mai clipit, dar am zâmbit din gene.
Acel moment în care îți place mai mult drumul decât șederea, când nu mai știi să mergi deși ai învățat pași noi, iar tăcerea se sufocă sub cuvintele din priviri. Îmi povesteai fără ezitare, te ascultam cu ochii bulbucați; și-am câștigat pentru prima oară lupta cu Timpul.

Aniversările vieții biologice sunt trepte anoste comparativ cu aniversările adevăratei călătorii, numită cliseic viață. Mark Twain spunea că cea mai importantă zi din viața unei persoane nu este cea în care se naște, ci ziua în care află de ce s-a născut. Eu m-am aflat pe mine, într-o mirare sceptică dizolvată în adevăr. Acel adevăr teribil pe care-l respingi cu pumni de fier si te învinge cu mâinile goale. Adevărul cu care nu poți decât să te unești într-o poveste fără concluzii, șiruri narative sau adjuvanți, dar cu planuri temporale cutremurătoare care te fac neom. Pentru că umanitatea are pielea prea strâmtă pentru noi, căci noi înșine, deși un organ neînsemnat al lumii, suntem, într-un fel, întreaga lume.