On the tip of my soul

Patetic, ipocrit și aparent la fel de snobistic precum cum sună, întotdeauna m-am plâns (și confesiunile s-au prins în fix plasa celor cu atât mai ghinioniști ca mine, dar în sens invers) de lipsa iubirii neîmpărtășite ce culmină, firesc, cu despărțiri lacrimogene și încercări femeiești inutile care, de cele mai multe ori, ajung să se materializeze la cofetărie. Cofetăria Ghiocelul, mai exact.
Cred că e felul delirant al venelor mele masochiste de a urla după propria cocaină. Pe care eu n-am primit-o, așa credeam. Până când am realizat că mi s-a dăruit de mult timp deja, instalându-se subtil dar confortabil, c-un plan de călătorie în sistem circuit. De fapt, am primit ce mi-am dorit, într-o formă mult mai chinuitoare și autentic lacrimogenă, comparativ cu mostrele de iubire necorespondentă din filme, cântece și confesiunile prietenelor mumificate în șervețele Zewa.

7390_286214318177691_852601292_n
Mai tulburătoare decât o iubire neîmpărtășită este o iubire în suspensie, agățată de ipostaze și condiții meteorologice atribuite unor nori de pe alt cer, deraiată de pe traseu de tot felul de gps-uri alcoolizate, fără putere de convingere și intenții bune în momente nefavorabile. Antinomic până la zenit, o iubire împlinită copleșitor fără nicio șansă în concret, dar cu sufletul plin, mocnind în slalom printre toate sferele lumești. Chinuitor e să asiști la parada certitudinilor contradictorii: să-ți defileze sub pleoapele uscate imaginile mângâielilor lui pe care parcă le simți traversând alte coapse, alunecând de-a lungul altor umeri, sărutând alte gene. Chinuitor e să adormi tamponat de romantism, unul în care nu ești protagonist.

Masochismul pe care nu-l învinge niciun suferind de pe urma iubirilor neîmpărtășite – pentru te-ai obligat să nu plângi, să nu vezi, să nu auzi inevitabilul, să fii un Sisif ascultător, minus hiperbolizarea tragismului. Pentru că așa e, așa a fost și dacă ultimul nu este întotdeauna cel din urmă, cel dintâi se pare că va fi, totuși, ultimul întotdeauna. Ultimul de la care pleci, la care te întorci, lângă care dormi, alături de care te trezești.

Aș vrea să spun că s-a întâmplat ca-n filme. Sau cărți. Dar nu. S-a întâmplat ca-n viață. Pentru că în viață se întâmplă lucruri pe care oamenii nu le pot cuprinde în cărți. Între Sandra Brown și J.K. Rowling, o grămadă de scriituri bune pe subiecte răsuflate. Cine mai crede în excepții când ne invadează regulile? ..ăsta a fost unul din acele lucruri. O excepție, ca-n viață, o excepție care bate multe filme. Pe care le-am văzut mai mult sau mai puțin împreună.