cli-po-cind a-u-zeai po-e-zii cu tâlc

Frigul m-a lovit în coaste, dar pătura n-a completat spațiile goale. Dacă m-ar fi iubit toamna, ar fi împrăștiat temerile cu vântul ei, m-ar fi debarasat de norii negri purtați pe tâmple și i-ar fi atârnat, cu măiestrie, pe cer. Toamna mea în care totul moare, cocoșându-mă astăzi într-un doliu incert, în mijlocul traiectoriei cu capete demne de superlativ. Sunt iar aici, în punctul mort al zâmbetului; mă mătură frunzele frustrate, parcă mă-ndeamnă să plec acasă.. ca și cum n-ar ști că-s complice și ele la abandonul cordonului ombilical.
M-am adaptat întotdeauna ușor; ba chiar mi-a fost mai bine în alte locuri decât acasă. N-am suspinat niciodată după o pernă, decât ca mieunat adolescentin menit s-ascundă frustrări. Oamenii mi-au fost case de multe ori, m-am cuibărit în ei trăgându-mi seva din zâmbetul lor amețit, habar n-aveau ce i-a lovit. Pentru unii am fost parazit, alții m-au vlăguit până au secat chiar și-nțelesul cuvântului necondiționat; și-atunci m-au condiționat puterile rămase și anticearcănul care nu mai reușea să-mi ascundă neputința.
Nu m-am simțit niciodată inconfortabil singură, dar vai cât m-am simțit de neputincioasă.. Toamna are felul ei de a-mi reaminti că nu-s decât un simplu trecător pe zebră, la naiba cu toate deciziile pe care le luăm și ne conduc sub atenta noastră observare, deși ni se dilată pupilele de spaimă, un zid se-apropie prăbușindu-ne speranțele, iar nouă nu ne rămâne decât să înghițim în sec. A neputință. Un paradox dat dracu’, căci alegerile raționale n-au puterea de-a anticipa și vrăjitoarele au fost arse pe rug, cu tot cu bolurile lor fermecate.
Toamna asta sunt la modă lucrurile care seamănă dar nu răsar, contradicțiile și verdele. Verdele asortat cu venirea mea surpriză, jumătatea cealaltă rămasă din Ariel și câteva gânduri dezlânate pe care nu pot să le scutur îndeajuns. Am simțit azi prima zi de toamnă până în măduva oaselor, deși soarele nu s-a clintit deloc până la amiază. E prima noapte albă care adună toate minutele și nanosecundele de peste zi și mi le-aruncă-ntr-un iad friguros, le strânge-ntr-un cazan prea plin care dă în clocot de dor și dezorientare. Îmi simt alegerile atârnând pe-o muchie de cuțit, iar numele meu urmat de exclamation point nu mă trezește. Nu știu cum se vede de la distanță. Între timp, Orbitorul meu s-a ales cu miopie, deși trecuse de faza clasică a adolescentului miop. Dincolo de istericalele emoționale femeiești, sunt cerebrală, iar norii mei pufoși de încântare, ori cei carbonizați de suferință ascund câteva kile de fier care nu mă lasă deloc să mă dezlipesc de pământ. Sunt cerebrală, iar ăsta nu-i un mieunat emotiv efemer.

Mă doare că mă doare prea tare. E real, iar abia asta m-a lovit în pântece.

Anunțuri