cli-po-cind a-u-zeai po-e-zii cu tâlc

Frigul m-a lovit în coaste, dar pătura n-a completat spațiile goale. Dacă m-ar fi iubit toamna, ar fi împrăștiat temerile cu vântul ei, m-ar fi debarasat de norii negri purtați pe tâmple și i-ar fi atârnat, cu măiestrie, pe cer. Toamna mea în care totul moare, cocoșându-mă astăzi într-un doliu incert, în mijlocul traiectoriei cu capete demne de superlativ. Sunt iar aici, în punctul mort al zâmbetului; mă mătură frunzele frustrate, parcă mă-ndeamnă să plec acasă.. ca și cum n-ar ști că-s complice și ele la abandonul cordonului ombilical.
M-am adaptat întotdeauna ușor; ba chiar mi-a fost mai bine în alte locuri decât acasă. N-am suspinat niciodată după o pernă, decât ca mieunat adolescentin menit s-ascundă frustrări. Oamenii mi-au fost case de multe ori, m-am cuibărit în ei trăgându-mi seva din zâmbetul lor amețit, habar n-aveau ce i-a lovit. Pentru unii am fost parazit, alții m-au vlăguit până au secat chiar și-nțelesul cuvântului necondiționat; și-atunci m-au condiționat puterile rămase și anticearcănul care nu mai reușea să-mi ascundă neputința.
Nu m-am simțit niciodată inconfortabil singură, dar vai cât m-am simțit de neputincioasă.. Toamna are felul ei de a-mi reaminti că nu-s decât un simplu trecător pe zebră, la naiba cu toate deciziile pe care le luăm și ne conduc sub atenta noastră observare, deși ni se dilată pupilele de spaimă, un zid se-apropie prăbușindu-ne speranțele, iar nouă nu ne rămâne decât să înghițim în sec. A neputință. Un paradox dat dracu’, căci alegerile raționale n-au puterea de-a anticipa și vrăjitoarele au fost arse pe rug, cu tot cu bolurile lor fermecate.
Toamna asta sunt la modă lucrurile care seamănă dar nu răsar, contradicțiile și verdele. Verdele asortat cu venirea mea surpriză, jumătatea cealaltă rămasă din Ariel și câteva gânduri dezlânate pe care nu pot să le scutur îndeajuns. Am simțit azi prima zi de toamnă până în măduva oaselor, deși soarele nu s-a clintit deloc până la amiază. E prima noapte albă care adună toate minutele și nanosecundele de peste zi și mi le-aruncă-ntr-un iad friguros, le strânge-ntr-un cazan prea plin care dă în clocot de dor și dezorientare. Îmi simt alegerile atârnând pe-o muchie de cuțit, iar numele meu urmat de exclamation point nu mă trezește. Nu știu cum se vede de la distanță. Între timp, Orbitorul meu s-a ales cu miopie, deși trecuse de faza clasică a adolescentului miop. Dincolo de istericalele emoționale femeiești, sunt cerebrală, iar norii mei pufoși de încântare, ori cei carbonizați de suferință ascund câteva kile de fier care nu mă lasă deloc să mă dezlipesc de pământ. Sunt cerebrală, iar ăsta nu-i un mieunat emotiv efemer.

Mă doare că mă doare prea tare. E real, iar abia asta m-a lovit în pântece.

Anunțuri

4 gânduri despre „cli-po-cind a-u-zeai po-e-zii cu tâlc

  1. Hei, asta ramasese printre ultimele bloguri clasice pe care le mai citeam. Ceilalti au abandonat incet-incet, s-au maturizat cica, sau si-au indesat parerile in conservele alea de pe twitter. Mai scrie si tu cate ceva, nu neaparat morbid, dar merg si d-alea. Asa, de dragul bookmarkurilor mele.

    • Nu stiu daca m-am maturizat, dar cu siguranta imi place omul care am devenit. Poate e o prostie sa spui ca ai inceput sa ai o viata, iar din cauza asta ai abandonat internetul, insa are o parte de adevar. M-am surprins placut zilele trecute inchizand laptopul la opt seara, din plictis si sila de facebook. Iar eu nu sunt scriitoare, iar viata mea a luat o turnura frumoasa, departe de apocalipticul pe care-l ridicam pe altar aici. Dar, sa-ti spun drept, mi-ai facut pofta 🙂

      • Well, ma bucur ca viata ti-e mai insorita, dar trebuie sa te contrazic la partea cu lepadatul. Esti unul dintre scriitorii reusiti si promitatori. Venind de la mine, aprecierea asta n-are nicio valoarea, totusi trebuia s-o spun. Am reinceput zilele trecute, pentru a patra oara in istoria mea, Ulise-ul lui Joyce. Si, pentru a patra oara, n-am inteles o iota. Totusi cartea asta m-a atras dintotdeaua, precum blogul asta. M-am trezit de cateva ori in bezna printre postarile tale, dar am revenit de fiecare data. Tu, Joyce si altii de-ai vostri folositi cuvinte, iar mie imi plac cuvintele, desi sunt pentru mine cam ce-ar fi un set de cesti pentru un urs brun. Si e misto sa dai de oameni care folosesc cuvine in lumea in care marii oratori sunt baietii de pe teveu ce-si imprumuta unii altora cuvinte la moda. Asa ca scrie de dragul umanitatii, are nevoie cu disperare saraca.

        PS: Am deschis laptopul la ora asta inumana si sunt ceva mai batran decat tine. Treaba cu 8 seara ma macina:D

Tell me

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s