6 ani de blog schiopătat

Zilele ca asta îmi aduc aminte de ce am ales să dau la Filosofie, de ce m-am înverșunat sălbatic împotriva Danemarcei, de ce e bine să-ți urmezi sufletul și instinctul feminin. Filosofia nu mai e pentru mine focul dramatic în jurul căruia m-aș fi pus de-a curmezișul pentru a-l apăra de orice fel de critici pragmatic-dure sau penițe și minți care nu știu cum s-o abordeze și ce să facă cu ea. Pentru că nu sunt un prototip, nu aparțin, nu figurez, nu mă pot dedica în întregime unei Idei, căci mă sfâșie un million de entități fantomatice contradictorii și îi sunt fidelă fiecăreia până la autoanulare.

Filosofia e Domestosul prejudecăților, însă cei mai mulți cad în plasa adorației ei, se declară partizanii unei poziții și mor sufocați de opiniile proprii, înveșmântate scolastic, orbiți de artificiile academice și neologismele supraevaluate. Unii rămân nihiliști obscuri până la 40 de ani, înfășurându-și steagul german de gât, destrămându-se nehotărâți între idealismul hegelian, încifrările heideggeriene și nihilismul adorat de liceeni al lui Nietzsche. Opiniile clare si distincte, cum ar spune iubitul Descartes, personale sunt lăsate inconștient în fața facultății. Te uiți în sticla modernă si te vezi adjudecat student la filosofie, deci intelectual, deci îndreptățit Ubermenschen. Cam așa sunt colegii mei. Sau opusul cu atât mai deplorabil.
Dincolo de circul cu elitisti dopați, sunt zile în care lumina soarelui e cea mai boemă lampă de la capătul patului de o persoană; căldura nu te face să-ți ieși din piele, iar foile răvășite sunt pline de adnotări, sublinieri și semne de exclamatie. Te îngrozești la gândul mormanului de cărți printate din stânga, nu pentru că-s multe, greoaie și prietene la cataramă cu dicționarul de termeni grecești, ci pentru că-ți va amorți mâna pe pix după nici două capitole încheiate. În zile că asta îmi amintesc de ce Filosofie, cu majusculă, de ce nu cuvinte mari și impresionante de dragul canoanelor academice, de ce idei revoluționare departe de orice aplicabilitate, dar aproape de idealismul sufletului naiv, de ce ai lăsat luciditatea la porțile filosofiei limbajului și te-ai aventurat în jungla opiniilor contradictorii care îți umplu sufletul și, totuși, te lasă liber.
Zilele că asta sunt puține, iar asta mă bucură din suflet. Altfel, aș fi ajuns și eu sclava adorației, iar eu fanatică n-am fost nici măcar în adolescență, deși m-am procopsit c-un bluzon Ramones la 20 de ani 😛

 

Pentru cel mai dedicat/devotat suflu rătăcit în blogosfera personală,