Importantele se trăiesc, cotidienele se scriu

O privire aruncată-n urmă pe blogul ăsta se umple de sinestezii și oximoroane mai ceva ca poeziile lui Eminescu anteBAC. Dau cu subsemnatul pe aici de mai bine de 6 ani, având constant păreri și drame. De pe la 14 ani nepregătiți de marele pas clișeic spre liceu și turnurile sale în gamă americană.
Constat acum că n-am vorbit cu sens decât despre cele mai banale lucruri, despre realitatea tuturor, despre empatiile umanului și dezastrele exagerate din sfera femininului deloc străin. Orice încercare de-a articula momentele-n care mi-a stat suflul și mi-au tremurat mâinile sub masă au rămas de cele mai multe ori neînsemnate ori înnecate în epitete inutile și metafore strânse-n caietul de neologisme.
Despre dezamăgiri se vorbește mult și des, se cântă tremurat la karaoke, se scrie-n documente ascunse de viitor, căci psihanaliza ne-a învățat să defulăm, să sublimăm, să conștientizăm normalul. Însă adevărata durere nu țipă, nu cântă, nu scrie, nu plânge. Adevăratul urlet înfiorător al tristeții stă cuminte, cuibărit în vreun perete ruginit de gin tonic și te veghează atent. Același lucru-i și cu fericirea.
Fericirea despre care nu scrii, nu țipi, cânți foarte prost și strălucești din ochi, de parcă ți-ai fi luat o pudră translucidă nouă. Căci fericirea stă în ochi și în minutul veșnic din strânsoare, pe un peron ori un trotuar aglomerat. Și-ai vrea să strigi, să cauți cuvintele alea frumoase care s-au înălțat până-n pineală, dar nu pentru că Freud. Fericirea e inefabilă, ca să citez un cuvânt învățat pe la începuturile blogului ăsta. Încerci s-o povestești și te dezamăgește încercarea. Cuvintele nu spun nimic, cuvintele sunt o convenție iar fericirea durează un concert, o sclipire, un flash-back amețitor între lungi intervale de crudă realitate. Când ba scrii de cămin, ba de facultate, ba de Hegel versus Marx, ba de lăfăiala Geist-ului pe scena studentului român departe de standardul european.

Anunțuri