Importantele se trăiesc, cotidienele se scriu

O privire aruncată-n urmă pe blogul ăsta se umple de sinestezii și oximoroane mai ceva ca poeziile lui Eminescu anteBAC. Dau cu subsemnatul pe aici de mai bine de 6 ani, având constant păreri și drame. De pe la 14 ani nepregătiți de marele pas clișeic spre liceu și turnurile sale în gamă americană.
Constat acum că n-am vorbit cu sens decât despre cele mai banale lucruri, despre realitatea tuturor, despre empatiile umanului și dezastrele exagerate din sfera femininului deloc străin. Orice încercare de-a articula momentele-n care mi-a stat suflul și mi-au tremurat mâinile sub masă au rămas de cele mai multe ori neînsemnate ori înnecate în epitete inutile și metafore strânse-n caietul de neologisme.
Despre dezamăgiri se vorbește mult și des, se cântă tremurat la karaoke, se scrie-n documente ascunse de viitor, căci psihanaliza ne-a învățat să defulăm, să sublimăm, să conștientizăm normalul. Însă adevărata durere nu țipă, nu cântă, nu scrie, nu plânge. Adevăratul urlet înfiorător al tristeții stă cuminte, cuibărit în vreun perete ruginit de gin tonic și te veghează atent. Același lucru-i și cu fericirea.
Fericirea despre care nu scrii, nu țipi, cânți foarte prost și strălucești din ochi, de parcă ți-ai fi luat o pudră translucidă nouă. Căci fericirea stă în ochi și în minutul veșnic din strânsoare, pe un peron ori un trotuar aglomerat. Și-ai vrea să strigi, să cauți cuvintele alea frumoase care s-au înălțat până-n pineală, dar nu pentru că Freud. Fericirea e inefabilă, ca să citez un cuvânt învățat pe la începuturile blogului ăsta. Încerci s-o povestești și te dezamăgește încercarea. Cuvintele nu spun nimic, cuvintele sunt o convenție iar fericirea durează un concert, o sclipire, un flash-back amețitor între lungi intervale de crudă realitate. Când ba scrii de cămin, ba de facultate, ba de Hegel versus Marx, ba de lăfăiala Geist-ului pe scena studentului român departe de standardul european.

Anunțuri

3 gânduri despre „Importantele se trăiesc, cotidienele se scriu

  1. Întotdeauna mi te-am închipuit scriind rândurile astea cu un regret atât de puțin specific vârstei tale agățat de gat, regret mai pregnant în textul asta decât în majoritatea. Probabil îmi era mai convenabil. Similar cu a asocia unei voci plăcute un chip frumos, dar ceva mai intim. Am sa explic imediat ce camera va înceta să se mai rotească. Ridicol, nu?

    • Cred că vorbești de regretul ăla asumat, atât de pregnant tocmai datorită normalului agățat de cotidian și constatările care-ți umblă pe spira spinării. În ce fel convenabil? În sensul ăla-n care ne cunoaștem mai bine în tristeți decât în fericiri? Empatizăm mai cu sens și mai cu spor?
      Pentru asocierea chipului frumos cu vocea asemeni, recomand Alexandrina Hristov. Orașul umbre face orice cameră să se rotească, mai ales atunci când ești departe de orice însemni tu.

      • Ne cunoaștem mai bine în tristeți decât în fericiri. Da, asta ar fi un răspuns. Dar nu ne putem cunoaște doar în tristeți fără a ne asigura ruina reciproca. Un altul ar fi tentația de a-i modela pe cei din jur pentru a ne fi asemănători și nu invers, chiar dacă totul se petrece în capul nostru. Cum forțează unii coincidente sau cauta compatibilitate în zodii.
        Merci pentru recomandare. Am crezut pentru un moment ca vorbești de București, iar ceea ce însemni ar fi un loc și nu un timp. A părut al dracului de potrivit, într-un fel. Tot vorbeam de forțat coincidente. 🙂

Tell me

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s