Cu rădăcinile-n firesc

Nu știu să fac cafea și cumva, dragostea trece prin stomac alunecând pe cafeină și se poate sustrage ușor de la omlete cu ciuperci și clătite. Nu-mi cântă triluri de păsări în jurul ibricului și m-aș dezbăra fără ezitare de aragaz, cedând înaintea unui esspresor.
E o poezie în ochiul aprins de lângă geam, e un haiku în ochii pe jumătate dezlipiți, e o întreagă lume între gust și miros, dar nu e lumea mea.
O fi un pragmatism reprimat, căci pragmatismul nu este demn de un intelectual. Boemia s-a născut din parte suferință, parte lâncezeală angoasată, parte ferestre aburite și clinchet de cești de cafea. Dar aspirația mea intelectuală e veșnic sincopată, oprită de mundan și deriziune asumată.
Nu sunt femeia care-ți ia cămașa și se târăște cu speranță spre cafea. Nu mi se oprește glasul până la ultima picătură de neagră dimineață. Nu am vicii de toate zilele, niciodată n-am avut. În sforțări sisifice, am încercat să fumez, să beau, să depind, să mă înalțe autodistrugerea spre poezie, cânt, filosofie.

Dar sunt un simplu om care încearcă să mănânce mai multă salată azi, mai mulți morcovi mâine, să se trezească de dimineață și să-și cumpere o coffee to go. Și nu știu să-ți fac cafea.. și mi-aș cumpăra oricând un esspresor.

Anunțuri