Narcisism în insecuritate și paracetamol

Uneori am impresia că vor să le colecționez sufletele. Parcă stau la coadă, în dimensiuni paralele, și cerșesc șarm cu aromă de pierzanie. Am cunoscut foarte puțini oameni sănătoși, cerebrali până la zenit și rezonabili chiar și-n cele mai deschise fantezii. Atât de puțini că parcă i-aș numi normali, dacă normalul n-ar avea atâtea conotații nefirești.
Dar eu nu sunt o fată care să atragă rezonabilul. După mine aleargă în triluri intensitățile disparate, sublimul și grotescul împreună, esențele puternice în sticluțe de leșin metafizic și suflete persecutate maniacal de câte și mai câte schizofrenii.
Iar eu sunt rezonabilă, dar niciodată cerebrală, constantă sau hotărâtă. Jonglez cu decizii de oameni mari pentru că m-au maturizat precoce, uitând să m-anunțe că azi nu mai sunt copil și scâncetele s-au transformat, brusc, în ros de unghii și pocniri din degete.
Colecționez suflete care-mi oferă puls, dar îmi vor toată pompa în roșu viu. Îmi oferă zâmbete și-mi cer fericire, îmi fac complimente, dar cer chit de zugrăvit goluri în sufragerie. Sunt un hol imaculat cu tablouri agățate de miocard, cu nimic la vedere, doar spaimă și alb. Imaculat. Albul ascunde cicatrici și urme de bocanci pe suflet. Ascunde urme de buzdugan și gonoree și cuvinte prostești ce nu mai pot fi luate înapoi.
Dar eu nu le am decât pe ele, cuvintele, pe care le sucesc în zeci de combinații și le învăț să fie de bonton. Și-apoi veniți voi și le răstălmăciți ca niște hiene însetate de ascuns, de privat și de limfă. Veniți să mușcați din virgule, veniți să le transformați pervers în exclamații după ce v-ați săturat să delirați de febră într-o inerție de puncte puncte.
Aș vrea să n-am nevoie de voi, aș vrea să mă am pe mine. Aș vrea să nu vă mai aud sentințele frustrate – știu că mă risipesc. Aș vrea să nu gândesc la condițional-optativ, pentru că viitorul nu există.