Fumatul ca terapie

Zilele astea mi-am adus aminte de lupta mea cu fumatul. O luptă atipică, ar spune unii, având în vedere că ele fug de mine și eu le tot caut, perseverentă în prostie, ar zice aceiași de mai devreme, o dată la câteva luni. De data asta am sfidat obișnuita constanță slăbită de eșec și mi-am cumpărat un pachet – un Pall Mall albastru scurt pe care l-am tot încercat o săptămână. Boemia începe în pauza de țigară dintre două acte, la teatru. Și nimeni n-o să mă convingă vreodată că intelectualismul transcende fumul de țigară. Superficialitatea mea va face K.O. din uppercut naivitatea voastră.
Nimic nu mă obosește mai tare ca un text de filosofia limbajului. Cu o pauză de țigară, una de blog și vreo două de Facebook, am reușit să termin On denoting a lui Russell fără să mă dau cu capul de notițe ca iepurașul emoticon din analele chat-ului. Probabil că doar cu Aspergers aș putea fi mai distrată, inconștientă sau pur și simplu nepăsătoare. Sau poate că doar am crescut, iar risipirea se face la o cotă mai mare.
Fumul are același gust azi, chiar dacă nu mai există Dunhill roșu scurt, țigările statement care conturau grațios conceptul de roșcată. În miros amar, aș completa răstălmăcind, cu voia domnului Alexe. Căldura nu merge cu fumatul decât dacă ești dependent și întâmpini posesia cu reală veselie, plângându-ți dependența cu gândul la portofel, de ochii lumii. Frigul te îndeamnă și te înțelege când toți te condamnă, uimiți de încăpățânarea prostească de a ”arde banii și tenul și dantura” în virtutea boemiei falsificate.
Nu am ieșit decât după cafea azi și-am văzut, preț de câteva minute, Bucureștiul care îmi place mie: gri, pustiu, mai degrabă plin de goluri, atârnând de vreun ecou din care nu se mai înțelege nimic. Bucureștiul i-a alungat până și pe cei care l-au iubit necondiționat dintotdeauna, împărțind narcoticele ieftine cu el la colț de stradă, în schimbul unui răsărit liniștit departe de secția 4. Bucureștiul nu-i orașul în care vreau să trăiesc, dar are un aer special de autodistrugere cu care te identifici când ești tânăr și rătăcești. E murdar, e posac și găzduiește oameni chinuiți și chinuind, ecou al unei Românii disperate.

Bucureștiul e a doua Danemarcă în care rolurile urii s-au schimbat și-mi râd în față fără milă.

Anunțuri

Tehnica fluxului de conștiință

Polarizată și bipolară, mi-amintesc cum m-am descris de dragul posterității în albumul de sfârșit de clasa a XII-a. Lângă o poză primăvăratică în care stau eu, năucitor de blondă, înrochițată tomnatic și eclipsată de-un zâmbet imaculat de fericire impecabilă, spuneam așa: ”Inteligentă, spontană, miserupistă, troscangioaică celebră, melodramatică, histrionică, între două slujbe, între două iubiri, între două neîmpliniri, cu viața facută praf și pulbere.”

480027_387216541341754_1841551113_n

Mi-ar fi râs tot liceul în față, recunoscându-mi melodramatismul oricând, chiar și după punctuație, dacă nu chiar după consecventele improprietăți semantice. Dirigul mi-ar fi spus pe-un ton sobru că nu am voie să mă risipesc. Mi se mai spune și azi, sub diverse forme și exprimări, căci, nu-i așa, potențialul e la el acasă, iar oamenii încă mor după acest cuvânt, deși literatura de specialitate ne arată că de fapt alt P a cucerit internetul și aprobarea unanimă.

Ieri a fost soare, azi plouă – o ploaie ca-n serile în care îl citeai pe Eliade și ți-l imaginai adolescent miop, anticipându-i rata de succes la femei cu mâini mici. Se anunță ninsoare, dar a încetat de mult să mă entuziasmeze zăpada de martie; cam de când Orbitorul a transcens steluțele, steluțele din genele ei. Poate că m-am risipit în fiecare primăvară/toamnă din 2012 încoace și m-am regăsit în oprobriul general din care mă desfăt și azi.
Nu știu cum să înțeleg studenția și nu știu de ce liceul consfințește cei mai frumoși ani. Acum e momentul să fug de ei și să mă găsesc pe mine, să țin capul plecat și ochii-n Critica rațiunii pure, să bat străzile rău famate ale Bucureștiului în bocanci, să dospesc idei revoluționare născute din cearcăne sau să iau tramvaiul până la capătul întunecat de linie, să-mi găsesc un acasă de Giulești? Să meditez în singurătate, să mă alături străinilor în baruri, să risc, să rămân cuminte chiar și când înfloresc salcâmii?

Scâncește timid disperarea între patru pereți albi care nu mai șoptesc de mult; și scenariul sună cunoscut. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche ne-a prins pe toți. Ce suntem și unde, între supernove, bombardamente și războaie civile? Mai efemeră ca un manual de istorie neactualizat, rămân un punct între a pretty face și-un blog tastat cu stânga.

Mai mereu ajungem cu buzele uscate și gâtul frânt. Doar niște dune care fumegă în arșiță, orizontul tremură și el în valuri, chemându-te hipnotic în aventura morții. Ultima frontiera. Și-apoi urmele sunt acoperite de vântul nopții și șuierul întunericului. Așa mor iluziile. Și bine fac. (Zully Mustafa)