Tehnica fluxului de conștiință

Polarizată și bipolară, mi-amintesc cum m-am descris de dragul posterității în albumul de sfârșit de clasa a XII-a. Lângă o poză primăvăratică în care stau eu, năucitor de blondă, înrochițată tomnatic și eclipsată de-un zâmbet imaculat de fericire impecabilă, spuneam așa: ”Inteligentă, spontană, miserupistă, troscangioaică celebră, melodramatică, histrionică, între două slujbe, între două iubiri, între două neîmpliniri, cu viața facută praf și pulbere.”

480027_387216541341754_1841551113_n

Mi-ar fi râs tot liceul în față, recunoscându-mi melodramatismul oricând, chiar și după punctuație, dacă nu chiar după consecventele improprietăți semantice. Dirigul mi-ar fi spus pe-un ton sobru că nu am voie să mă risipesc. Mi se mai spune și azi, sub diverse forme și exprimări, căci, nu-i așa, potențialul e la el acasă, iar oamenii încă mor după acest cuvânt, deși literatura de specialitate ne arată că de fapt alt P a cucerit internetul și aprobarea unanimă.

Ieri a fost soare, azi plouă – o ploaie ca-n serile în care îl citeai pe Eliade și ți-l imaginai adolescent miop, anticipându-i rata de succes la femei cu mâini mici. Se anunță ninsoare, dar a încetat de mult să mă entuziasmeze zăpada de martie; cam de când Orbitorul a transcens steluțele, steluțele din genele ei. Poate că m-am risipit în fiecare primăvară/toamnă din 2012 încoace și m-am regăsit în oprobriul general din care mă desfăt și azi.
Nu știu cum să înțeleg studenția și nu știu de ce liceul consfințește cei mai frumoși ani. Acum e momentul să fug de ei și să mă găsesc pe mine, să țin capul plecat și ochii-n Critica rațiunii pure, să bat străzile rău famate ale Bucureștiului în bocanci, să dospesc idei revoluționare născute din cearcăne sau să iau tramvaiul până la capătul întunecat de linie, să-mi găsesc un acasă de Giulești? Să meditez în singurătate, să mă alături străinilor în baruri, să risc, să rămân cuminte chiar și când înfloresc salcâmii?

Scâncește timid disperarea între patru pereți albi care nu mai șoptesc de mult; și scenariul sună cunoscut. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche ne-a prins pe toți. Ce suntem și unde, între supernove, bombardamente și războaie civile? Mai efemeră ca un manual de istorie neactualizat, rămân un punct între a pretty face și-un blog tastat cu stânga.

Mai mereu ajungem cu buzele uscate și gâtul frânt. Doar niște dune care fumegă în arșiță, orizontul tremură și el în valuri, chemându-te hipnotic în aventura morții. Ultima frontiera. Și-apoi urmele sunt acoperite de vântul nopții și șuierul întunericului. Așa mor iluziile. Și bine fac. (Zully Mustafa)

Anunțuri

Tell me

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s