Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.