delir somatic post-Glasgow

Metroul din Glasgow e foarte mic și, de obicei, galben-ocru-portocaliu. Ca un bou-vagon-sufragerie în care ești invitat să stai foarte aproape de oameni și să scapi de câteva prejudecăți. De la bărbați molateci în fustă subțire, ciorapi lungi, ochelari cu lentile rotunde și rame subțiri, fete edgy în pantaloni, vopsite cu tuburi de la Poundland, cu pierce-uri și flash-uri și domni în palton care se scobesc în ureche cu capacul de la pix, toți mustesc a toleranța despre care aud în România aproape numai în statusuri cu hashtag.

Nu există scaune, le țin locul niște canapele lungi și semi-înguste, care seamănă cu niște colțare fără spătar și par să nu se mai termine. Nu te desparte nimic de co-locatarul de metrou – niciun mâner, niciun spațiu semnalizat, niciun indicator. Doar linia invizibilă a pudiponderiei sau a respectului, a gripei sau a dezgustului, o linie pe care o înveți, despre care citești, pe care s-ar putea s-o fi și încălcat deja de câteva ori bune.

Dacă intri într-un vagon, acolo rămâi. Cel puțin până la următoarea stație. Nu ai cum să te plimbi ca-n București, din paralelipiped în paralelipiped, atunci când metroul se deplasează. Trebuie să stai acolo. Dacă nu fericit cu alegerea ta, măcar resemnat, să nu încerci să schimbi nimic pentru că oricum nu ți se permite. Iar amenda e de 200 de lire.

Mi s-a acrit de iarba verde care nu e niciodată acasă, de observațiile – deși reale – despre cum ei nu se uită niciodată urât la tine, pe nimeni nu interesează cum te-ai îmbrăcat și sunt zâmbitori, de parcă ei n-au trăit niciodată în comunism și familia tradițională, stai așa – chiar n-au trăit!

În întuneric lucrurile stau altfel, totuși. Se-ntâmplă o ciudată apocalipsă zombie, unde monștrii sunt bețivi și cerșetori, cu glasurile pocite de droguri și substanțe în care se încearcă înecarea neputinței. #Metoo a început în timp ce eu cutreieram străzile Scoției și mă gândeam că mie nu mi-e, de obicei, frică să merg noaptea pe stradă în România. Deși mulți au avut grijă să-mi insufle o teamă provincială de câini vagabonzi, outdoor întunecat și oameni când am venit la București, realitatea a insistat – din fericire – să fie împotriva curentului. Dar mi-ar fi fost frică noaptea în Scoția dacă aș fi mers singură, așa cum îmi imaginam că va fi, cu vreo 2-3 săptămâni înainte să plec conform planului.

Pentru că nimic nu merge după planificare. Sorry, you planners. Iată cum proverbele românești ne guvernează viața, cărora le datorăm și grejul în care ne bălăcărim fără simțul direcției, al ridicolului și al provocării adevărate. Nu aia pe care ți-o lansează iaurtul în reclame.

Anunțuri

Tell me

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s