delir somatic post-Glasgow

Metroul din Glasgow e foarte mic și, de obicei, galben-ocru-portocaliu. Ca un bou-vagon-sufragerie în care ești invitat să stai foarte aproape de oameni și să scapi de câteva prejudecăți. De la bărbați molateci în fustă subțire, ciorapi lungi, ochelari cu lentile rotunde și rame subțiri, fete edgy în pantaloni, vopsite cu tuburi de la Poundland, cu pierce-uri și flash-uri și domni în palton care se scobesc în ureche cu capacul de la pix, toți mustesc a toleranța despre care aud în România aproape numai în statusuri cu hashtag.

Nu există scaune, le țin locul niște canapele lungi și semi-înguste, care seamănă cu niște colțare fără spătar și par să nu se mai termine. Nu te desparte nimic de co-locatarul de metrou – niciun mâner, niciun spațiu semnalizat, niciun indicator. Doar linia invizibilă a pudiponderiei sau a respectului, a gripei sau a dezgustului, o linie pe care o înveți, despre care citești, pe care s-ar putea s-o fi și încălcat deja de câteva ori bune.

Dacă intri într-un vagon, acolo rămâi. Cel puțin până la următoarea stație. Nu ai cum să te plimbi ca-n București, din paralelipiped în paralelipiped, atunci când metroul se deplasează. Trebuie să stai acolo. Dacă nu fericit cu alegerea ta, măcar resemnat, să nu încerci să schimbi nimic pentru că oricum nu ți se permite. Iar amenda e de 200 de lire.

Mi s-a acrit de iarba verde care nu e niciodată acasă, de observațiile – deși reale – despre cum ei nu se uită niciodată urât la tine, pe nimeni nu interesează cum te-ai îmbrăcat și sunt zâmbitori, de parcă ei n-au trăit niciodată în comunism și familia tradițională, stai așa – chiar n-au trăit!

În întuneric lucrurile stau altfel, totuși. Se-ntâmplă o ciudată apocalipsă zombie, unde monștrii sunt bețivi și cerșetori, cu glasurile pocite de droguri și substanțe în care se încearcă înecarea neputinței. #Metoo a început în timp ce eu cutreieram străzile Scoției și mă gândeam că mie nu mi-e, de obicei, frică să merg noaptea pe stradă în România. Deși mulți au avut grijă să-mi insufle o teamă provincială de câini vagabonzi, outdoor întunecat și oameni când am venit la București, realitatea a insistat – din fericire – să fie împotriva curentului. Dar mi-ar fi fost frică noaptea în Scoția dacă aș fi mers singură, așa cum îmi imaginam că va fi, cu vreo 2-3 săptămâni înainte să plec conform planului.

Pentru că nimic nu merge după planificare. Sorry, you planners. Iată cum proverbele românești ne guvernează viața, cărora le datorăm și grejul în care ne bălăcărim fără simțul direcției, al ridicolului și al provocării adevărate. Nu aia pe care ți-o lansează iaurtul în reclame.

Anunțuri

despre EC, IMC, AM și NR

Simțeam o furie incontrolabilă. Nici azi nu-mi dau seama dacă m-am sinchisit vreun pic s-o stăpânesc sau doar mă bucuram s-o văd liberă.

Mă simțeam ca o nenorocită care pufnește cu dezgust în fața oamenilor, cu răbdarea cât urechile acului, fapt ce îmi amintea violent de tata – un tată violent. Dacă stăteam un pic să mă analizez, datele veneau în flashback-uri cu țipete. Ba de la volan, ba din tocul ușii, cu burta de bere la vedere, strânsă de un short alb-roșu. Îmi dădeam seama că mi se schimonosea fața a nervi și a frustrare, devenise o față de luat la pumni, cum zicea maicămea când mă vedea botoasă.

Deși mă pricep formidabil la înșelat oameni – spune istoria mea recentă – sunt transparentă în neputința de a-mi stăpâni ieșirile, cu atât mai mult atunci când simt că de vină sunt toți ceilalți, lumea, universul, echipele de fotbal și extratereștrii. Și vina mea pentru că încă încerc, încă experimentez și încă nu mă las convinsă când ceva pur și simplu nu e pentru mine.

Pentru că mi-e frică – nimic nu e pentru mine, dacă e s-o luăm așa. Am tot auzit de la oamenii care mă îndemnau să merg la terapeut că, atunci când conștientizăm unde este problema, ea dispare sau devine mult mai simplu de gestionat. La cât de cerebrală și aspră sunt eu cu mine, cât de conștientă am devenit de-a lungul timpului cu privire la toate bubele și, ce-i drept, toate frumusețile, trebuia să mă vindec și să rămân cu câteva zeci de milioane bune. Lucru care nu s-a întâmplat și mă face să-mi pierd și mai mult încrederea în treaba asta cu terapeuții.


Mă sufocam în mulțimea care parcă mă obliga să mă distrez. Grămezi de oameni își așteptau rândul la poze lângă inițialele festivalului și mie începuse să-mi repugne chiar pozatul. Mie, reginei selfie-urilor. Nu aveam chef nici de ginul tonic pe care l-am tot proslăvit câteva săptămâni înainte să plec. Îl voiam și la mare și la munte și l-aș fi savurat și din avion, dar acum aș fi savurat numai plecarea, cât mai rapidă.


Am dat vina pe iarbă, ca și cum ar fi preluat ea controlul și-mi degerase simțurile, când ea doar le amplifica. Aveam buzele uscate și limba lui rece și umedă nu mă făcea decât să le strâng mai tare, să mi le retrag rapid, cu prefăcătoria unui om însetat și adormit în același timp. Reveneam cu mișcări mai rapide și scobituri adânci cu limba pentru că așa credeam eu că scap mai repede. Totul era contra cronometru în capul meu. Îmi imaginam că trebuie să-i amăgesc mișcările până renunță, până i se face somn. Dacă trează nu sunt în stare să zic nu, sub iarbă mi-ar fi fost cu atât mai greu.

Nu suportam nicio atingere – săruturile erau prea umede, prea reci sau prea seci. Buzele pe care le căutasem un an și ceva în urmă pe plaja din Vama Veche acum erau, din nou, de domeniul trecutului. Se repeta discul entuziasmului crăpat de trecerea timpului, care nu iartă nimic.


Cu un an în urmă plănuiam prima mea călătorie singură la Cluj, călătorie în care aș fi admirat Someșul fără un Someșan lângă el. Nu știam ce o să se întâmple, dar voiam să se întâmple totul. La un an tărăgănat distanță, care n-ar fi trebuit nici în ruptul capului să se lungească atât, nu știam ce o să se întâmple, dar voiam să se termine totul.

Observam mai mult ca oricând și evidențiat la calitate HD fiecare defect, real sau imaginar. Știam că începutul sfârșitului debutase de mult timp deja, dar refuzam să mă aliniez prezentului și lăsam totul pe mâna distanței – poate o să scoată ea o revelație din joben.

Revelația asta se lăsa așteptată și tot ce venea erau jumătăți de dorințe puse din lehamite și împlinite doar pe sfert.

Țineam ochii închiși și eram foarte amețită fizic, însă mintea îmi rămăsese fulgerătoare – nu destul de curajoasă să respingă ce nu voia, dar destul de sigură să știe că nu asta. Era a treia oară când libido-ul mi-o luase razna: nu mai voiam nimic în preajma persoanelor reale, mă excitam doar în intimitatea camerei mele, în contextul diverselor discuții care nu vor mai prinde niciodată realitatea. Visam că fac sex în fiecare seară și îl evitam ca un maestru în viața reală. Ce se întâmplase cu mine?

Jurnal de Observator Independent la Alegerile Parlamentare 2016

”Doamnișoară, tu aici crezi că se fac mișmașuri?” Așa am fost întâmpinată la 6:00 a.m. de unul dintre membrii biroului electoral al secției de votare 91 din cadrul Școlii gimnaziale ”I.C. Brătianu” Constanța. Mă privea cu milă amestecată cu dezgust, pe un fond de reală uimire. ”Mai sus, la centralizare, acolo să vezi distracție, tu crezi că riscă cineva pentru hoții ăștia?”

Comisia secției 90 este formată din 7 membri, un vicepreședinte și un președinte. Între 6 femei care la 7 dimineața se plâng anticipativ de cât de târziu vor ajunge seara acasă, singurul membru bărbat al biroului, un brăilean de 22 de ani din partea PNL, mă întreabă cu cât mă plătesc ăștia să stau aici.

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am cunoscut îndeaproape nepăsarea.

Vicepreședinta este o doamnă blondă tunsă scurt care îmi amintește de profesoara de matematică de coșmar din clasa a șasea. Poartă o pereche de ghete roz cu talpă groasă la care își asortează buzele pe care le-a conturat cu o nuanță de roz mai închis decât rujul. E genul de om care nu zâmbește niciodată, dar pufnește regulat. Imediat după ce a scos sticla cu supă de varză din geantă am înțeles de ce poartă un hanorac gri, larg.

Președinta, deși suferă și ea de sindromul resting bitchface, face glume cu polițistul care a adormit încuiat pe dinăuntru, lăsându-ne pe noi să așteptăm în frig pentru desigilarea secției de votare. Îi spun că sunt observator și se uită fugitiv peste acreditare, pare că prezența mea aici nu-i trezește niciun sentiment. Îmi zâmbește și mă lasă să inspectez sala, spre deosebire de vicepreședintă care mă sancționează tacit cu un pufnit.

Primul votant apare la ora 7:05, direct din tura de noapte. Spune că a venit să scape de-o grijă, explicație taxată ulterior de același pufnit cu foncție:”Așa griji mici ca doamna să tot ai.. auzi tu grijă!”

Ziua se desfășoară pașnic. Revăd o mulțime de oameni pe care nu i-am mai văzut de câțiva ani. Deși ei nu mă mai știu, nu mi-e greu să-i recunosc – bătrânii nu se schimbă foarte tare, cum ar zice bunica mea, de la o etate oarecare.

Școala în care se află secția de votare e în apropiata vecinătate a bisericii, astfel că fluxul de credincioși cel puțin hexagenari a fost continuu de la 8 dimineața până după prânz. Media de vârstă a alegătorilor este ridicată metaforic de nepoții aduși de mână, amețiți de sângele lui Hristos.

Până la 11:30, votaseră deja peste 150 de oameni, majoritatea în bastoane. Le tremurau mâinile, dar asta nu-i împiedica să se închine cu precizie după introducerea buletinelor în urne. Deși Constanța are mult mai mult de un deceniu de pesedism la activ, iubitorii de trandafiri sunt încă pe baricade, în șir indian în fața secției, cum au fost obișnuiți. Vorbesc între ei pe hol și se aprobă închizând ochii, că toți sunt hoți, mama lor, dar asta-i datoria noastră, votăm cu partidu, asta știm.

Îi observ fără să intervin. Deși anumite fraze pătimașe ar fi putut trece drept campanie electorală, cartierul nostru are coloană vertebrală de sătuc; în lipsa cluburilor de pensionari, bătrânii socializează pe unde apucă.

În afară de tânărul brăilean de la PNL care mă urmărește cu o privire caldă de gentleman pe rit vechi, ceilalți membri din comisie mă privesc confuz și distant. Două doamne aproape de 60 de ani îmi mai zâmbesc de la depărtare și-mi spun că le place părul meu. E o tensiune amestecată cu plictis, însă nimeni nu e încă pregătit să pună punctul pe i.

Puțin după prânz, spiritele încep să se încingă cu gândul la numărarea voturilor. Președinta citește din manual, unde și-a subliniat studențește alineate, cu highlighter portocaliu.

Președinta este singura care trebuie să numere voturile, răsfoind pe îndelete fiecare buletin, arătându-l spre cameră, cu membrii drept martori și colegi de suferință în stabilirea voturilor nule, albe sau valide.

”O să ajungem dimineață acasă, voi ați înnebunit? Dar n-am făcut niciodată așa, e o prostie! Cine naiba a pomenit, păi tu numeri încontinuu și noi ce facem, stăm și ne uităm la tine?”

Murmurul revoltat a fost anihilat de sentința Președintei care a spus: ”Nu facem cum fac alții, nu mă interesează, facem cum zice în lege, credeți că eu nu vreau să ajung acasă?” Cu greu mi-am stăpânit prelungirea zâmbetului pe toată fața.

Câteva ore, niște exit poll-uri și sute de notificări despre nereguli (din alte secții) mai târziu, începe numărătoarea voturilor iar eu încep să cred că voi afla care sunt simptomele unui atac de panică. Resemnată cu victoria PSD-ul, aud că primul vot din urna pentru Camera Deputaților este pentru USR. N-am timp să mă bucur – oricum nu am voie – așa că revin repede la realitatea roșie care și-a intrat repede în drepturi, ca un părinte abuziv.

După aproximativ 45 de minute, membrii biroului electoral nu se mai pot abține. Încep să se insinueze unul câte unul către maldărul de voturi, s-o ajute pe Președintă să termine mai repede. Unul strigă PSD, altul PNL, iar din colț se mai aude din când în când un PMP. Le spun că e ilegal ce se întâmplă, dar mă ignoră cu gândul la ora de culcare și programul de muncă de a doua zi. Peste încă o oră și un pic, uită tot ce-am spus, ba chiar mă invită și pe mine la numărarea voturilor. Aproape mă ceartă pentru că stau și îi privesc cum numără, fără să dau o mână de ajutor. Le spun că eu nu am voie să mă ating de nimic și, înainte să le reamintesc, o doamnă mă apostrofează ”Ei, păi nici noi n-avem voie dar ce să facem? Să stăm aici până dimineața?”

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am înțeles că mitul lui Gyges este o realitate a poporului român.

Portret de BlaBlaCar

Eram zilele trecute într-un BlablaCar și una dintre tipe era superfană Carla’s Dreams. Merge la toate concertele lor, le cântă piesele pe youtube, vrea să meargă la X-Factor cu heroina lui, consideră că solistul nu e pur și simplu un artist, ci o entitate, iar la interval de 10 minute zice vaaai, ce frumos se vede (n.n soarele pe cer), deși cerul nu făcea nici cât o poză de instagram în ziua aia și vocea ei intra mai degrabă la dosarele X decât într-un concurs de muzică cu factor X.

Când am intrat în mașină, am făcut cunoștință și s-a entuziasmat foarte tare când i-am spus că mă cheamă Nicoleta. Pe ea o cheamă și Nicoleta. ”Dacă ești și Balanță, e super tare!” I-am zis că nu, dar entuziasmul nu i-a scăzut cu prea mult. Aparent, era deja tare că ne chema pe amândouă la fel, două fete într-o cursă de car sharing pe care nu le cheamă tocmai Pompilia sau Petronela – deja o adunătură de chestii similare pe care le mai poți observa doar cu ajutorul testelor ADN.

Când a aflat de la șofer, un tip simpatic pe care îl bufnea râsul de fiecare dată când observa că fana Carla’s Dreams habar n-are ce înseamnă trollajul, oricât de grunjos ar fi el, că mai avem 88 de km până intrăm în București, am mai avut parte de o rundă de entuziasm greu de stăvilit. 88 e anul nașterii ei, cât de tare că mai avem chiar 88, nu? Mi-ar plăcea să folosesc cuvintele astea de dragul poveștii, cât să pară că sunt un povestitor decent, dar din păcate, meritul e în totalitate al ei.

E prototipul de om care se bucură de lucrurile simple, cu o naivitate exacerbată la cei 28 de ani ai ei în care e practic un PR & Social Media Community neplătit al Carla’s Dreams. Din păcate, lucrurile simple printre care nu se numără neapărat un gin tonic pe plajă după o săptămână de muncă, un răsărit de soare prins pe fugă sau faptul că ai prins, la limită, autobuzul.

La Filosofie, am vorbit foarte mult despre ochelarii de cal în cei trei ani de facultate. Cel mai adesea îi asociam cu persoanele mai în vârstă și obtuze, cu oamenii din medii defavorizate care n-aveau de unde să afle, cu săracii și țiganii, scuzați-mi franceza foarte corectă politic. Până când am cunoscut-o pe ea, care deși e posibil să fie și îngrozitor de prăjită, e crescută și născută în Bucureștiul care nu e nici Rahova, nici Ferentari sau Sălăjean, n-a crescut într-o cutie de carton și știu toate astea pentru că povestește cu ușurință orice, fără să fie întrebată.

O să mă opresc înainte de freudienizarea totală a textului, ca să vă spun că blogul ăsta a făcut 10 ani și, fără doar și poate, în hopuri și scrânteli care mai de care mai sincopate, e singura mea realizare. Și, pentru prima oară poate, am adus pe altcineva pe masa de operație.

Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

Cum am ajuns să fiu om-bandaj pe rană deschisă

Nu puteam să mă agăț și eu, ca tot omul, de o carte, de o bluză, de un căcat de pantof? Nu, a trebuit să mă agăț de oameni, după ce trecusem deja de-o vreme de adolescență și obsesiile nu mai erau privite cu drag, ci mai degrabă cu milă.

Fac 23 de ani peste câteva zile și duc în spate un an întreg de alegeri proaste cu care se mândresc cu jumătate de gură oamenii de peste 30 de ani, amintindu-și de prostiile din tinerețe. La 23 de ani sunt copilul mamei, dar sunt deja de 5 ani adult, conform legii. Mă consolez glumind că nimeni nu se ia după lege, dar astea-s glume de cafea. Dimineață parcă totul pare conciliabil, dramele se rarefiază și pare că poți respira deasupra lor.

Mă-ntrebam în sinea mea zilele trecute dacă am iubit vreodată. Nu dacă am fost îndrăgostită – îndrăgostirea se confundă oricum ușor cu entuziasmul, iar eu nu voiam să-mi pierd timpul cu analize neimportante.
Niciodată nu m-am îndrăgostit fără incentive, niciodată fără un ghiont din partea celuilalt – mereu pe post de vânător – convingându-mă că și eu trebuie să fiu îndrăgostită.

Îndrăgostire, validare, nevoie de, lipsă, entuziasm – îmi pare că trebuie să fii un pic geniu să distingi între ele în 2010+. Pe repede-nainte, într-un slalom constant printre confuzii și întrebări la care mai niciodată nu găsim răspunsul. Oameni pe care nu i-am privit niciodată cu sclipiri în ochi au devenit instant o țintă sigură după ce n-au mai părut interesați, disponibili, la un cot sau click distanță. Oameni de la care aveam siguranța tacită că vor fi mereu acolo pentru mine să-i refuz, oameni care nu fac decât să-și ducă existența în doi pași molateci în spatele meu.

O vreme mai târziu, îi văd, îi observ, au un zâmbet frumos, le găsesc ceva în privire și mă avânt cu aerul unui agent de imobiliare care și-a găsit fraierul perfect doar ca să mă lovesc de o ușă închisă. De aici încolo, doar drame în pattern-uri colorate, concise, care se vor abstracte dar sunt trase în jos de mocirla convenționalului și a lui mi s-a întâmplat și mie.

Pentru că ți s-a întâmplat și ție, nu-i așa? Suntem o gloată de cazuri cu insuficiență afecțională care se dau cazuri clinice când îi străbate insomnia sau depresia ușoară. Ți s-a întâmplat și ție și te-ai hotărât să găsești ceva ce-ți place, ai decis să faci ceva pentru tine, ți-ai cumpărat cărți de colorat, te-ai apucat de bijuterii hand made sau te-ai jucat de-a html-ul. A funcționat o vreme și te-ai simțit revigorat ca după un tratament de tiroidă.
Părea că e mișto să fii singur și să faci ce-ți place, deveniseși indiferent la invitațiile care se perindau în căsuța ta de chat și-ți dădeai acum seama ce copil prost, răsfățat și limitat erai. Și totuși..

Welcome to the rollercoaster. Pick a card and enter the void, lad.

în loc să scriu licența la Filosofie

Tu ai vreo problemă care e a ta? m-a întrebat și nu i-am răspuns încă, dar am început să scriu.

52b10571f5519760c907e789b3fc6c15
În 10 zile absolv Facultatea de Filosofie la UNIBUC, în 2 mă angajez în content marketing și în vreo 3 luni îmi pierd toate beneficiile de student, locul la cămin și îngăduința familială.

Am intrat la Filosofie în 2013, după o jumătate de an de Graphic Design în Danemarca și încă o jumătate de an de încheiat polițe de asigurări RCA la un stand pe care de obicei îl compătimești în marile centre comerciale. Am intrat cu mindsetul unui elev care nu a picat niciodată un test, nu a fost prins pe picior greșit și s-a remarcat de cele mai multe ori în diversele contexte mai mult sau mai puțin academice în care a ajuns. În același ton s-a desfășurat și primul meu an la Filosofie. La final aveam 10 pe linie, cu excepția unui 9 la Introducere în estetică, materie la care nu prea dădeam pe la cursuri oricum. Am fost întotdeauna ușor autistă când a venit vorba de artă, niciodată nu am avut aparatul necesar să apreciez ce trebuie (ce trebuie?), așa că am rămas cu primitivul ce îmi place mie e frumos, voi puteți să pozați ce vreți. Așa am ajuns să fac numai selfie-uri și să fiu încurajată să mai întorc camera și în partea cealaltă. Știu, vă mirați unii acum, ce școală faceți voi la Filosofie de luați 10 pe linie? Să nu-mi spuneți că nu aveți nici măcar examen de admitere! Acum 10 ani te luptai încă 5 numai să intri, mai ceva ca la medicină..

Deși ar fi câțiva care m-ar contrazice, am fost întotdeauna slightly above average, cu multă emfază pe slightly, iar anul II a fost km 0 al mediocrității. Chiar și cu scuzele pe care un job part-time le poate pune pe masă în favoarea mea, tot nu-s convinsă că aș fi excelat la Filosofia limbajului sau aș fi revoluționat vreo Metafizică. Cât despre anul III, a fost cu totul altă mâncare de pește, după o vară într-o agenție de publicitate, încheiată cu absolvirea modulului PRO de stalking al tuturor oamenilor brilianți din comunicare. Vara lui 2015 a fost disruptive, am început să urmăresc site-uri și bloguri de nișă, editurile pământești nu mai erau destul de bune pentru lacunele mele, simțeam că nu-mi ajung 9 vieți să învăț tot ce nu știu și pentru prima oară nu mai era vorba despre literatură, filosofie sau viață. Începusem să fiu genuin interesată de strategii de marketing, tehnici de comunicare și gândeam insighturi fără să știu că așa se numesc, pe vremea când nici brief sau pitch nu știam prea bine ce înseamnă. Astfel m-a luat valul publicității și filosofia a rămas în urmă, deși știam că mă privește ca un maestru mândru de învățăcel. În fond, ea mă adusese acolo.

Îmi fac licența pe Nitzsche, probabil că nici pentru un cititor de prin anul 2008 al blogului nu-i o așa mare surpriză, surpriză fiind poate că mustăciosul nu a fost prima mea opțiune. Îmi place să spun că-mi fac licența pentru că sună a lucru sigur, un act firesc la încheierea anilor de facultate, însă iată.. e finele lui mai și eu am bâlbâit abia o jumătate de licență, nefiind nici măcar afectată, ce să mai zic panicată de termenul limită care se apropie. Se numește Depășirea nihilismului: eterna reîntoarcere ca principiu afirmativ al vieții, și mereu uit titlul când mă întreabă cineva.
Termin Filosofia în 10 zile și am o medie de 6, una de 7, vreo trei de 8 și 9 și 10 până la umplerea foii matricole. Obișnuiam să predau eseurile cu vreo 3-4 zile înainte de termen, mă apucam de ele din timpul semestrului și mereu mă dădeam de ceasul morții pentru o bibliografie cât mai relevantă. În anul III însă, mi-am scris toate eseurile pe ultima sută de metri, două dintre ele chiar în 5-6 ore în aceeași zi cu data deadline-ului. Licența nu se desfășoară nici ea prea pasional, deși nu încetez să mustăcesc când citesc și mi se umple sufletul când trăiesc eterna reîntoarcere. Pentru că da, eterna reîntoarcere se trăiește, se afirmă, se acceptă, nu se citește într-un pat de o persoană într-un campus studențesc.

Ies din Facultatea de Filosofie un om nou. Deși nu Supraom, nu sunt nici the ugliest of men, nici the soothsayer, nici piticul și poate nici tânărul cioban care-l căsăpește curajos pe șarpe. Iar voi puteți spune orice, dar dau toată averea mea pe un experiment mental că din ASE sau SNSPA n-aș fi ieșit așa.