revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

Anunțuri

Fumatul ca terapie

Zilele astea mi-am adus aminte de lupta mea cu fumatul. O luptă atipică, ar spune unii, având în vedere că ele fug de mine și eu le tot caut, perseverentă în prostie, ar zice aceiași de mai devreme, o dată la câteva luni. De data asta am sfidat obișnuita constanță slăbită de eșec și mi-am cumpărat un pachet – un Pall Mall albastru scurt pe care l-am tot încercat o săptămână. Boemia începe în pauza de țigară dintre două acte, la teatru. Și nimeni n-o să mă convingă vreodată că intelectualismul transcende fumul de țigară. Superficialitatea mea va face K.O. din uppercut naivitatea voastră.
Nimic nu mă obosește mai tare ca un text de filosofia limbajului. Cu o pauză de țigară, una de blog și vreo două de Facebook, am reușit să termin On denoting a lui Russell fără să mă dau cu capul de notițe ca iepurașul emoticon din analele chat-ului. Probabil că doar cu Aspergers aș putea fi mai distrată, inconștientă sau pur și simplu nepăsătoare. Sau poate că doar am crescut, iar risipirea se face la o cotă mai mare.
Fumul are același gust azi, chiar dacă nu mai există Dunhill roșu scurt, țigările statement care conturau grațios conceptul de roșcată. În miros amar, aș completa răstălmăcind, cu voia domnului Alexe. Căldura nu merge cu fumatul decât dacă ești dependent și întâmpini posesia cu reală veselie, plângându-ți dependența cu gândul la portofel, de ochii lumii. Frigul te îndeamnă și te înțelege când toți te condamnă, uimiți de încăpățânarea prostească de a ”arde banii și tenul și dantura” în virtutea boemiei falsificate.
Nu am ieșit decât după cafea azi și-am văzut, preț de câteva minute, Bucureștiul care îmi place mie: gri, pustiu, mai degrabă plin de goluri, atârnând de vreun ecou din care nu se mai înțelege nimic. Bucureștiul i-a alungat până și pe cei care l-au iubit necondiționat dintotdeauna, împărțind narcoticele ieftine cu el la colț de stradă, în schimbul unui răsărit liniștit departe de secția 4. Bucureștiul nu-i orașul în care vreau să trăiesc, dar are un aer special de autodistrugere cu care te identifici când ești tânăr și rătăcești. E murdar, e posac și găzduiește oameni chinuiți și chinuind, ecou al unei Românii disperate.

Bucureștiul e a doua Danemarcă în care rolurile urii s-au schimbat și-mi râd în față fără milă.