delir somatic post-Glasgow

Metroul din Glasgow e foarte mic și, de obicei, galben-ocru-portocaliu. Ca un bou-vagon-sufragerie în care ești invitat să stai foarte aproape de oameni și să scapi de câteva prejudecăți. De la bărbați molateci în fustă subțire, ciorapi lungi, ochelari cu lentile rotunde și rame subțiri, fete edgy în pantaloni, vopsite cu tuburi de la Poundland, cu pierce-uri și flash-uri și domni în palton care se scobesc în ureche cu capacul de la pix, toți mustesc a toleranța despre care aud în România aproape numai în statusuri cu hashtag.

Nu există scaune, le țin locul niște canapele lungi și semi-înguste, care seamănă cu niște colțare fără spătar și par să nu se mai termine. Nu te desparte nimic de co-locatarul de metrou – niciun mâner, niciun spațiu semnalizat, niciun indicator. Doar linia invizibilă a pudiponderiei sau a respectului, a gripei sau a dezgustului, o linie pe care o înveți, despre care citești, pe care s-ar putea s-o fi și încălcat deja de câteva ori bune.

Dacă intri într-un vagon, acolo rămâi. Cel puțin până la următoarea stație. Nu ai cum să te plimbi ca-n București, din paralelipiped în paralelipiped, atunci când metroul se deplasează. Trebuie să stai acolo. Dacă nu fericit cu alegerea ta, măcar resemnat, să nu încerci să schimbi nimic pentru că oricum nu ți se permite. Iar amenda e de 200 de lire.

Mi s-a acrit de iarba verde care nu e niciodată acasă, de observațiile – deși reale – despre cum ei nu se uită niciodată urât la tine, pe nimeni nu interesează cum te-ai îmbrăcat și sunt zâmbitori, de parcă ei n-au trăit niciodată în comunism și familia tradițională, stai așa – chiar n-au trăit!

În întuneric lucrurile stau altfel, totuși. Se-ntâmplă o ciudată apocalipsă zombie, unde monștrii sunt bețivi și cerșetori, cu glasurile pocite de droguri și substanțe în care se încearcă înecarea neputinței. #Metoo a început în timp ce eu cutreieram străzile Scoției și mă gândeam că mie nu mi-e, de obicei, frică să merg noaptea pe stradă în România. Deși mulți au avut grijă să-mi insufle o teamă provincială de câini vagabonzi, outdoor întunecat și oameni când am venit la București, realitatea a insistat – din fericire – să fie împotriva curentului. Dar mi-ar fi fost frică noaptea în Scoția dacă aș fi mers singură, așa cum îmi imaginam că va fi, cu vreo 2-3 săptămâni înainte să plec conform planului.

Pentru că nimic nu merge după planificare. Sorry, you planners. Iată cum proverbele românești ne guvernează viața, cărora le datorăm și grejul în care ne bălăcărim fără simțul direcției, al ridicolului și al provocării adevărate. Nu aia pe care ți-o lansează iaurtul în reclame.

Anunțuri

Cum am ajuns să fiu om-bandaj pe rană deschisă

Nu puteam să mă agăț și eu, ca tot omul, de o carte, de o bluză, de un căcat de pantof? Nu, a trebuit să mă agăț de oameni, după ce trecusem deja de-o vreme de adolescență și obsesiile nu mai erau privite cu drag, ci mai degrabă cu milă.

Fac 23 de ani peste câteva zile și duc în spate un an întreg de alegeri proaste cu care se mândresc cu jumătate de gură oamenii de peste 30 de ani, amintindu-și de prostiile din tinerețe. La 23 de ani sunt copilul mamei, dar sunt deja de 5 ani adult, conform legii. Mă consolez glumind că nimeni nu se ia după lege, dar astea-s glume de cafea. Dimineață parcă totul pare conciliabil, dramele se rarefiază și pare că poți respira deasupra lor.

Mă-ntrebam în sinea mea zilele trecute dacă am iubit vreodată. Nu dacă am fost îndrăgostită – îndrăgostirea se confundă oricum ușor cu entuziasmul, iar eu nu voiam să-mi pierd timpul cu analize neimportante.
Niciodată nu m-am îndrăgostit fără incentive, niciodată fără un ghiont din partea celuilalt – mereu pe post de vânător – convingându-mă că și eu trebuie să fiu îndrăgostită.

Îndrăgostire, validare, nevoie de, lipsă, entuziasm – îmi pare că trebuie să fii un pic geniu să distingi între ele în 2010+. Pe repede-nainte, într-un slalom constant printre confuzii și întrebări la care mai niciodată nu găsim răspunsul. Oameni pe care nu i-am privit niciodată cu sclipiri în ochi au devenit instant o țintă sigură după ce n-au mai părut interesați, disponibili, la un cot sau click distanță. Oameni de la care aveam siguranța tacită că vor fi mereu acolo pentru mine să-i refuz, oameni care nu fac decât să-și ducă existența în doi pași molateci în spatele meu.

O vreme mai târziu, îi văd, îi observ, au un zâmbet frumos, le găsesc ceva în privire și mă avânt cu aerul unui agent de imobiliare care și-a găsit fraierul perfect doar ca să mă lovesc de o ușă închisă. De aici încolo, doar drame în pattern-uri colorate, concise, care se vor abstracte dar sunt trase în jos de mocirla convenționalului și a lui mi s-a întâmplat și mie.

Pentru că ți s-a întâmplat și ție, nu-i așa? Suntem o gloată de cazuri cu insuficiență afecțională care se dau cazuri clinice când îi străbate insomnia sau depresia ușoară. Ți s-a întâmplat și ție și te-ai hotărât să găsești ceva ce-ți place, ai decis să faci ceva pentru tine, ți-ai cumpărat cărți de colorat, te-ai apucat de bijuterii hand made sau te-ai jucat de-a html-ul. A funcționat o vreme și te-ai simțit revigorat ca după un tratament de tiroidă.
Părea că e mișto să fii singur și să faci ce-ți place, deveniseși indiferent la invitațiile care se perindau în căsuța ta de chat și-ți dădeai acum seama ce copil prost, răsfățat și limitat erai. Și totuși..

Welcome to the rollercoaster. Pick a card and enter the void, lad.

Too big for my own skin

”Te rog înțelege, Henry, că sunt în plină revoltă împotriva propriei minți, că atunci când trăiesc, trăiesc după impulsuri, după emoții, după pasiuni.”

Sunt convinsă că toți ceilalți s-au înșelat și e nevoie de o tornadă în derută ca să te pierzi în identitățile mele sinuoase, disparate. Că dificultatea de a înțelege capriciile fetei nesăbuite nu minimizează capacitatea de a ști și a înțelege, după numeroase grade de travaliu și teste de autenticitate a sinelui, cine ești și ce vrei, nu doar ce-ți trebuie.

Și nu, nu-i nevoie să-mi spui din nou că nu aplici formule la realitatea imediată ci din contră, pornești inductiv către ideal; știu că dincolo de teorie se ascunde un torent de realism în pânze de imaginație febrilă. Și totuși

Parcă blocat în cei cinsprezece ani abia adunați pe care-i avem împreună, insiști să tragi cu incisivii de opusul dorințelor tale raționale, oglinda răsturnată a vocii rațiunii. Și îmi hrănești ego-ul pipernicit, care abia așteaptă gura asta de aer poluat cu jumătăți de adevăruri, ca să se retragă apoi la Platon în peșteră, să mimeze adevăruri pe pereți. Mă povestești în cuvinte care le-ar aduce pe multe la orgasm, pe unele poate chiar pe bună dreptate. Încerci să mă convingi de unitatea schizofreniilor, campioane en titre la nicolescianismul de tip arche, ca și cum m-ai avertiza de perversiunea lumii printr-un cântec de leagăn. Te lepezi de privirea cu care mă sorbi din cap până-n picioare când stau deasupra, îți bagi pula în toate scuzele și explicațiile mele, îmi spui că sunt un om oribil doar ca să revii mai puternic, mai hotărât, de neclintit și mai convins că suntem două stranietăți îmbrățișându-și nebunia. Mă iubești urându-mă interșanjabil. Dar nu mi-a convenit în abandon, cum să-mi convină în admirație?
 
My mother told me that I had a chameleon soul
No moral compass pointing me due north
No fixed personality
Just an inner indecisiveness that was as wide and wavering as the ocean
Când voi fi reușit să te conving că sunt oglinda-ntoarsă a ce-ți trebuie ție, că nevoia mea cronică de atenție e semn de imaturitate ce bate răzgâiat din picior, că vreau să posed ce nu pot avea, că sunt cronic nesatisfăcută, că vreau plăcere fără sentiment, că fidelitatea e perfecțiunea statică, lipsită de rafinament, că dragostea unuia e îngrădire, că las viața să mă biciuiască în modul cel mai laș, că mă droghez cu propriile romanțări doar ca să le spulber în accese de cinism, că sunt o cutie frumoasă, dar goală, de hârtie, care vrea să stea goală la un pahar de prosecco cu tine, dar doar pentru că acum e slabă și mâinile tale sunt perfecte și-au învățat prea devreme toate scurtăturile și majoritatea podurilor și avem fixații orale și ne sărutăm ca-n filmele pe care le foloseam ca material didactic la 14 ani, că e ceva cu pielea noastră împreună, și totuși îmi vine câteodată să plec dimineața devreme ca o târfă care și-a luat doza de pe noptieră de la clientul fidel, căci doar în troc de doză și orgasm detașat evoluează fidelitatea într-un dinamism de speriat neveste disperate. Pun punct, dar se cuvine semnul întrebării.

Va fi târziu și se va lăsa cu surâs învins, în speranța că cel puțin 50% din noi a învățat ceva.

Because I was born to be the other woman
Who belonged to no one
Who belonged to everyone

Who had nothing
Who wanted everything
With a fire for every experience and an obsession for freedom that terrified me to the point that I couldn’t even talk about it
And pushed me to a nomadic point of madness that both dazzled and dizzied me

”Nu știi cât mă minunez de capacitatea ta de a absorbi repede și apoi a răstălmăci, a analiza, a fixa, a penetra, a învălui în gândurile tale. Pe mine experiența m-a prostit. Am simțit o exaltare unică, un val de vitalitate, apoi de slăbiciune, de pustietate, de mirare, de incredulitate, totul, totul.. 
Pe când mă întorceam acasă, mă tot gândeam la vântul de primăvară – totul devenise blând și înmiresmat, aerul îmi lingea fața, nu mă mai săturam să respir. Și până am primit biletul tău am fost în panică. Mă temeam că vei nega totul. Dar, pe măsură de citeam – am citit foarte încet, fiecare cuvânt era o revelație pentru mine – mi-au revenit în minte fața ta zâmbitoare, veselia ta inocentă.”
 
Dincolo de sexualitatea exacerbată pe care ne-o asumăm singuri și deopotrivă împreună, dincolo de urcatul pe pereți în stil grandios, dincolo de spălatul vaselor în manieră postmodernă, dincolo de faptul că avem un playlist al nostru, dincolo de maniera mea adolescentină de a-mi atârna nădragii tragediei închipuite pe FB, pe pereți, dincolo de consistența cu care ne bem cafeaua împreună, dincolo de faptul că mi-ai făcut omletă când eram amanți cu acte-n regulă și mi-ai pus mai mult cașcaval, cu grija unuia care nu se uită la kilograme, dincolo de faptul că-mi vin în minte mai degrabă lucruri care-mi plac la tine decât lucruri care nu prea și dincolo de scuze, inconsistențe grosolane, confesiuni brutale și declarații de tăiat pofta de mâncare, încerc să te protejez de mine, căci dacă tu nu mai ai încredere-n cuvinte, eu nu mai am în expresii ale sinelui; nu cred nici în travaliu și nici în spontaneitate, nu mai cred în revelații de dimineață sau de seară și merg pe sârmă spre autocunoaștere, o sârmă brăzdată de un nihilism confuz cu alură de șaisprezece ani.
Placebo mă protejează de propriile-mi dorințe; eu te protejez de mine.

revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

Fumatul ca terapie

Zilele astea mi-am adus aminte de lupta mea cu fumatul. O luptă atipică, ar spune unii, având în vedere că ele fug de mine și eu le tot caut, perseverentă în prostie, ar zice aceiași de mai devreme, o dată la câteva luni. De data asta am sfidat obișnuita constanță slăbită de eșec și mi-am cumpărat un pachet – un Pall Mall albastru scurt pe care l-am tot încercat o săptămână. Boemia începe în pauza de țigară dintre două acte, la teatru. Și nimeni n-o să mă convingă vreodată că intelectualismul transcende fumul de țigară. Superficialitatea mea va face K.O. din uppercut naivitatea voastră.
Nimic nu mă obosește mai tare ca un text de filosofia limbajului. Cu o pauză de țigară, una de blog și vreo două de Facebook, am reușit să termin On denoting a lui Russell fără să mă dau cu capul de notițe ca iepurașul emoticon din analele chat-ului. Probabil că doar cu Aspergers aș putea fi mai distrată, inconștientă sau pur și simplu nepăsătoare. Sau poate că doar am crescut, iar risipirea se face la o cotă mai mare.
Fumul are același gust azi, chiar dacă nu mai există Dunhill roșu scurt, țigările statement care conturau grațios conceptul de roșcată. În miros amar, aș completa răstălmăcind, cu voia domnului Alexe. Căldura nu merge cu fumatul decât dacă ești dependent și întâmpini posesia cu reală veselie, plângându-ți dependența cu gândul la portofel, de ochii lumii. Frigul te îndeamnă și te înțelege când toți te condamnă, uimiți de încăpățânarea prostească de a ”arde banii și tenul și dantura” în virtutea boemiei falsificate.
Nu am ieșit decât după cafea azi și-am văzut, preț de câteva minute, Bucureștiul care îmi place mie: gri, pustiu, mai degrabă plin de goluri, atârnând de vreun ecou din care nu se mai înțelege nimic. Bucureștiul i-a alungat până și pe cei care l-au iubit necondiționat dintotdeauna, împărțind narcoticele ieftine cu el la colț de stradă, în schimbul unui răsărit liniștit departe de secția 4. Bucureștiul nu-i orașul în care vreau să trăiesc, dar are un aer special de autodistrugere cu care te identifici când ești tânăr și rătăcești. E murdar, e posac și găzduiește oameni chinuiți și chinuind, ecou al unei Românii disperate.

Bucureștiul e a doua Danemarcă în care rolurile urii s-au schimbat și-mi râd în față fără milă.

Tehnica fluxului de conștiință

Polarizată și bipolară, mi-amintesc cum m-am descris de dragul posterității în albumul de sfârșit de clasa a XII-a. Lângă o poză primăvăratică în care stau eu, năucitor de blondă, înrochițată tomnatic și eclipsată de-un zâmbet imaculat de fericire impecabilă, spuneam așa: ”Inteligentă, spontană, miserupistă, troscangioaică celebră, melodramatică, histrionică, între două slujbe, între două iubiri, între două neîmpliniri, cu viața facută praf și pulbere.”

480027_387216541341754_1841551113_n

Mi-ar fi râs tot liceul în față, recunoscându-mi melodramatismul oricând, chiar și după punctuație, dacă nu chiar după consecventele improprietăți semantice. Dirigul mi-ar fi spus pe-un ton sobru că nu am voie să mă risipesc. Mi se mai spune și azi, sub diverse forme și exprimări, căci, nu-i așa, potențialul e la el acasă, iar oamenii încă mor după acest cuvânt, deși literatura de specialitate ne arată că de fapt alt P a cucerit internetul și aprobarea unanimă.

Ieri a fost soare, azi plouă – o ploaie ca-n serile în care îl citeai pe Eliade și ți-l imaginai adolescent miop, anticipându-i rata de succes la femei cu mâini mici. Se anunță ninsoare, dar a încetat de mult să mă entuziasmeze zăpada de martie; cam de când Orbitorul a transcens steluțele, steluțele din genele ei. Poate că m-am risipit în fiecare primăvară/toamnă din 2012 încoace și m-am regăsit în oprobriul general din care mă desfăt și azi.
Nu știu cum să înțeleg studenția și nu știu de ce liceul consfințește cei mai frumoși ani. Acum e momentul să fug de ei și să mă găsesc pe mine, să țin capul plecat și ochii-n Critica rațiunii pure, să bat străzile rău famate ale Bucureștiului în bocanci, să dospesc idei revoluționare născute din cearcăne sau să iau tramvaiul până la capătul întunecat de linie, să-mi găsesc un acasă de Giulești? Să meditez în singurătate, să mă alături străinilor în baruri, să risc, să rămân cuminte chiar și când înfloresc salcâmii?

Scâncește timid disperarea între patru pereți albi care nu mai șoptesc de mult; și scenariul sună cunoscut. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche ne-a prins pe toți. Ce suntem și unde, între supernove, bombardamente și războaie civile? Mai efemeră ca un manual de istorie neactualizat, rămân un punct între a pretty face și-un blog tastat cu stânga.

Mai mereu ajungem cu buzele uscate și gâtul frânt. Doar niște dune care fumegă în arșiță, orizontul tremură și el în valuri, chemându-te hipnotic în aventura morții. Ultima frontiera. Și-apoi urmele sunt acoperite de vântul nopții și șuierul întunericului. Așa mor iluziile. Și bine fac. (Zully Mustafa)

Te-ai risipit

Am tras de statutul de elev model până l-am făcut drapel deasupra lumii și a fugit, ca o amazoană, fluturându-și frica, învingându-și teama. M-am trezit devreme, mi-am înfipt scobitorile sub pleoape și am admirat de multe ori podeaua, printre mormăieli laconice suficiente pentru o prezență, un plus, o revendicare a eminenței. Ajunsesem să fac un obicei din abordarea mecanicistă, funcțională pentru Kant, dezastruoasă pentru mine. Am fost un soldățel care împușcă la comandă, se tăvălește dintr-un ordin și revine la rolul de părinte iubitor câteva zile pe an, jonglând printre emoții și lobotomii.
Dar de ce să urmezi regulile? De ce instinctul ăsta colectivist de 10 pe linie, diplome-n vitrine și cunoștințe trecătoare? De ce mediocritate, de ce nu participare? Când motivația studiului riguros devine bursa de 400 de lei, un loc decent în cămine cel puțin dezgustătoare și discounturi la farmacie, mediul universitar își pierde miza.

Nu vreau să fiu din inerție. Nu vreau să intru în vârtejul instituționalizării. Filosofia n-ar trebui să te-nvețe conformism și normativitate facilă. N-ar trebui să-ți șoptească metafore de înghițit ca pe Prozac, n-ar trebui să prescrie rețete pentru fericire, succes sau siguranța unui loc în cămin. Și nu face asta, dar voi n-ați înțeles nimic. Noi n-am înțeles nimic. Pentru că societatea.. societatea ne-a îndobitocit.
Astăzi sunt omul care își lasă o restanță pentru că febra l-a doborât. Astăzi pregătirile le fac în weekend, atunci când am norocul să nu fiu de muncă. Astăzi sunt superficială și ratez metafizicul memorând fraze, sărind peste pași, scurtând călătorii fără destinație, robotizându-mă într-un ritm alert. E cale de întoarcere sau drumul e blocat de sedimente cu facturi, cutii și decisive puncte-puncte? Astăzi nu mai pot vorbi despre orice preț de cinsprezece minute, astăzi sunt în a doua Danemarcă și-mi suflă fjordurile-n ceafă a dezgust și a ”ți-am spus eu”. Uite-ți filosofia, uite-ți conformismul, uite cum nu te poți diseca pentru viață, cum nici azi n-ai învățat să mori!

Închisă între Grozăvești – Preciziei, înot sub foi de notițe la comun și nu prea le mai înțeleg inside joke-urile. Între Grozăvești și Preciziei e întuneric și frig și boală și Collingwood s-a pătat de sirop de pin de brad.