despre EC, IMC, AM și NR

Simțeam o furie incontrolabilă. Nici azi nu-mi dau seama dacă m-am sinchisit vreun pic s-o stăpânesc sau doar mă bucuram s-o văd liberă.

Mă simțeam ca o nenorocită care pufnește cu dezgust în fața oamenilor, cu răbdarea cât urechile acului, fapt ce îmi amintea violent de tata – un tată violent. Dacă stăteam un pic să mă analizez, datele veneau în flashback-uri cu țipete. Ba de la volan, ba din tocul ușii, cu burta de bere la vedere, strânsă de un short alb-roșu. Îmi dădeam seama că mi se schimonosea fața a nervi și a frustrare, devenise o față de luat la pumni, cum zicea maicămea când mă vedea botoasă.

Deși mă pricep formidabil la înșelat oameni – spune istoria mea recentă – sunt transparentă în neputința de a-mi stăpâni ieșirile, cu atât mai mult atunci când simt că de vină sunt toți ceilalți, lumea, universul, echipele de fotbal și extratereștrii. Și vina mea pentru că încă încerc, încă experimentez și încă nu mă las convinsă când ceva pur și simplu nu e pentru mine.

Pentru că mi-e frică – nimic nu e pentru mine, dacă e s-o luăm așa. Am tot auzit de la oamenii care mă îndemnau să merg la terapeut că, atunci când conștientizăm unde este problema, ea dispare sau devine mult mai simplu de gestionat. La cât de cerebrală și aspră sunt eu cu mine, cât de conștientă am devenit de-a lungul timpului cu privire la toate bubele și, ce-i drept, toate frumusețile, trebuia să mă vindec și să rămân cu câteva zeci de milioane bune. Lucru care nu s-a întâmplat și mă face să-mi pierd și mai mult încrederea în treaba asta cu terapeuții.


Mă sufocam în mulțimea care parcă mă obliga să mă distrez. Grămezi de oameni își așteptau rândul la poze lângă inițialele festivalului și mie începuse să-mi repugne chiar pozatul. Mie, reginei selfie-urilor. Nu aveam chef nici de ginul tonic pe care l-am tot proslăvit câteva săptămâni înainte să plec. Îl voiam și la mare și la munte și l-aș fi savurat și din avion, dar acum aș fi savurat numai plecarea, cât mai rapidă.


Am dat vina pe iarbă, ca și cum ar fi preluat ea controlul și-mi degerase simțurile, când ea doar le amplifica. Aveam buzele uscate și limba lui rece și umedă nu mă făcea decât să le strâng mai tare, să mi le retrag rapid, cu prefăcătoria unui om însetat și adormit în același timp. Reveneam cu mișcări mai rapide și scobituri adânci cu limba pentru că așa credeam eu că scap mai repede. Totul era contra cronometru în capul meu. Îmi imaginam că trebuie să-i amăgesc mișcările până renunță, până i se face somn. Dacă trează nu sunt în stare să zic nu, sub iarbă mi-ar fi fost cu atât mai greu.

Nu suportam nicio atingere – săruturile erau prea umede, prea reci sau prea seci. Buzele pe care le căutasem un an și ceva în urmă pe plaja din Vama Veche acum erau, din nou, de domeniul trecutului. Se repeta discul entuziasmului crăpat de trecerea timpului, care nu iartă nimic.


Cu un an în urmă plănuiam prima mea călătorie singură la Cluj, călătorie în care aș fi admirat Someșul fără un Someșan lângă el. Nu știam ce o să se întâmple, dar voiam să se întâmple totul. La un an tărăgănat distanță, care n-ar fi trebuit nici în ruptul capului să se lungească atât, nu știam ce o să se întâmple, dar voiam să se termine totul.

Observam mai mult ca oricând și evidențiat la calitate HD fiecare defect, real sau imaginar. Știam că începutul sfârșitului debutase de mult timp deja, dar refuzam să mă aliniez prezentului și lăsam totul pe mâna distanței – poate o să scoată ea o revelație din joben.

Revelația asta se lăsa așteptată și tot ce venea erau jumătăți de dorințe puse din lehamite și împlinite doar pe sfert.

Țineam ochii închiși și eram foarte amețită fizic, însă mintea îmi rămăsese fulgerătoare – nu destul de curajoasă să respingă ce nu voia, dar destul de sigură să știe că nu asta. Era a treia oară când libido-ul mi-o luase razna: nu mai voiam nimic în preajma persoanelor reale, mă excitam doar în intimitatea camerei mele, în contextul diverselor discuții care nu vor mai prinde niciodată realitatea. Visam că fac sex în fiecare seară și îl evitam ca un maestru în viața reală. Ce se întâmplase cu mine?

Anunțuri

Portret de BlaBlaCar

Eram zilele trecute într-un BlablaCar și una dintre tipe era superfană Carla’s Dreams. Merge la toate concertele lor, le cântă piesele pe youtube, vrea să meargă la X-Factor cu heroina lui, consideră că solistul nu e pur și simplu un artist, ci o entitate, iar la interval de 10 minute zice vaaai, ce frumos se vede (n.n soarele pe cer), deși cerul nu făcea nici cât o poză de instagram în ziua aia și vocea ei intra mai degrabă la dosarele X decât într-un concurs de muzică cu factor X.

Când am intrat în mașină, am făcut cunoștință și s-a entuziasmat foarte tare când i-am spus că mă cheamă Nicoleta. Pe ea o cheamă și Nicoleta. ”Dacă ești și Balanță, e super tare!” I-am zis că nu, dar entuziasmul nu i-a scăzut cu prea mult. Aparent, era deja tare că ne chema pe amândouă la fel, două fete într-o cursă de car sharing pe care nu le cheamă tocmai Pompilia sau Petronela – deja o adunătură de chestii similare pe care le mai poți observa doar cu ajutorul testelor ADN.

Când a aflat de la șofer, un tip simpatic pe care îl bufnea râsul de fiecare dată când observa că fana Carla’s Dreams habar n-are ce înseamnă trollajul, oricât de grunjos ar fi el, că mai avem 88 de km până intrăm în București, am mai avut parte de o rundă de entuziasm greu de stăvilit. 88 e anul nașterii ei, cât de tare că mai avem chiar 88, nu? Mi-ar plăcea să folosesc cuvintele astea de dragul poveștii, cât să pară că sunt un povestitor decent, dar din păcate, meritul e în totalitate al ei.

E prototipul de om care se bucură de lucrurile simple, cu o naivitate exacerbată la cei 28 de ani ai ei în care e practic un PR & Social Media Community neplătit al Carla’s Dreams. Din păcate, lucrurile simple printre care nu se numără neapărat un gin tonic pe plajă după o săptămână de muncă, un răsărit de soare prins pe fugă sau faptul că ai prins, la limită, autobuzul.

La Filosofie, am vorbit foarte mult despre ochelarii de cal în cei trei ani de facultate. Cel mai adesea îi asociam cu persoanele mai în vârstă și obtuze, cu oamenii din medii defavorizate care n-aveau de unde să afle, cu săracii și țiganii, scuzați-mi franceza foarte corectă politic. Până când am cunoscut-o pe ea, care deși e posibil să fie și îngrozitor de prăjită, e crescută și născută în Bucureștiul care nu e nici Rahova, nici Ferentari sau Sălăjean, n-a crescut într-o cutie de carton și știu toate astea pentru că povestește cu ușurință orice, fără să fie întrebată.

O să mă opresc înainte de freudienizarea totală a textului, ca să vă spun că blogul ăsta a făcut 10 ani și, fără doar și poate, în hopuri și scrânteli care mai de care mai sincopate, e singura mea realizare. Și, pentru prima oară poate, am adus pe altcineva pe masa de operație.

Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

On the tip of my soul

Patetic, ipocrit și aparent la fel de snobistic precum cum sună, întotdeauna m-am plâns (și confesiunile s-au prins în fix plasa celor cu atât mai ghinioniști ca mine, dar în sens invers) de lipsa iubirii neîmpărtășite ce culmină, firesc, cu despărțiri lacrimogene și încercări femeiești inutile care, de cele mai multe ori, ajung să se materializeze la cofetărie. Cofetăria Ghiocelul, mai exact.
Cred că e felul delirant al venelor mele masochiste de a urla după propria cocaină. Pe care eu n-am primit-o, așa credeam. Până când am realizat că mi s-a dăruit de mult timp deja, instalându-se subtil dar confortabil, c-un plan de călătorie în sistem circuit. De fapt, am primit ce mi-am dorit, într-o formă mult mai chinuitoare și autentic lacrimogenă, comparativ cu mostrele de iubire necorespondentă din filme, cântece și confesiunile prietenelor mumificate în șervețele Zewa.

7390_286214318177691_852601292_n
Mai tulburătoare decât o iubire neîmpărtășită este o iubire în suspensie, agățată de ipostaze și condiții meteorologice atribuite unor nori de pe alt cer, deraiată de pe traseu de tot felul de gps-uri alcoolizate, fără putere de convingere și intenții bune în momente nefavorabile. Antinomic până la zenit, o iubire împlinită copleșitor fără nicio șansă în concret, dar cu sufletul plin, mocnind în slalom printre toate sferele lumești. Chinuitor e să asiști la parada certitudinilor contradictorii: să-ți defileze sub pleoapele uscate imaginile mângâielilor lui pe care parcă le simți traversând alte coapse, alunecând de-a lungul altor umeri, sărutând alte gene. Chinuitor e să adormi tamponat de romantism, unul în care nu ești protagonist.

Masochismul pe care nu-l învinge niciun suferind de pe urma iubirilor neîmpărtășite – pentru te-ai obligat să nu plângi, să nu vezi, să nu auzi inevitabilul, să fii un Sisif ascultător, minus hiperbolizarea tragismului. Pentru că așa e, așa a fost și dacă ultimul nu este întotdeauna cel din urmă, cel dintâi se pare că va fi, totuși, ultimul întotdeauna. Ultimul de la care pleci, la care te întorci, lângă care dormi, alături de care te trezești.

Aș vrea să spun că s-a întâmplat ca-n filme. Sau cărți. Dar nu. S-a întâmplat ca-n viață. Pentru că în viață se întâmplă lucruri pe care oamenii nu le pot cuprinde în cărți. Între Sandra Brown și J.K. Rowling, o grămadă de scriituri bune pe subiecte răsuflate. Cine mai crede în excepții când ne invadează regulile? ..ăsta a fost unul din acele lucruri. O excepție, ca-n viață, o excepție care bate multe filme. Pe care le-am văzut mai mult sau mai puțin împreună.

Suflet cu sifilis si gonoree

Am învățat că loviturile cele mai adânci se dau în cuvinte frumoase, iar sub centură nu este decât un eufemism pentru pumnal înfipt în suflet, buzdugan pe încheieturi și epilepsie. Vulgaritatea jignirilor scârbește și contrariază, dar tu ți-ai ales un condei special pentru cuvintele-crimă. Le-ai legat în propoziții subordonate care m-au dominat până la paralizie. Diplomație și discreție, atributele definitorii pe care le-ai plimbat galant deasupra mea în timp ce mă călcai în picioare. Ai avut dintotdeauna o paletă copleșitoare de cuvinte-surpriză pe care le detonai, clasic, după o liniște de dinaintea furtunii. Și parcă te văd, privind în gol, cum îți dregi vocea. Încă te văd, zâmbind batjocoritor, respirând și-mprastiind venin.
Îmi repet întruna tot ce ai spus. Parc-aș vrea să le rostesc, cât să prindă viață; să le pot respinge într-o luptă egală. Dar nu pot să mă văd decât pe mine, încremenită și fără expresie, cu ochii zbătîndu-mi-se violent, fixându-te nedumeriți. Ai câștigat lupta care nu s-a dat niciodată, pe care am pierdut-o fără drept de apel și dovezi concludente în fața obsesiilor și slăbiciunilor tale temporare, nesemnificative procese biochimice pe care idealiștii le-au hiperbolizat din inconștiență.
Îți doresc să nu mă uiți niciodată, să fiu răul și pierzania care-ți însoțește privirile pierdute, să fiu dezamăgirea vieții tale așa cum nimeni altcineva n-a fost iubirea; salvat de la-ndoiala, să plutești în certitudini necorespondente, de dragul coerenței pe care o blamai altădată. Ești atemporal pentru mine. În iubire și deopotrivă, sfâșiere.

Nu poți să iei o ironie?
Am luat deja.. o catapultă.

Back then when we couldn’t control ourselves

Nopțile febrile, mustind a neputință ca liniștea a resemnare, au devenit dimineți. S-au transferat la clasa întâi și-acum se ivesc ca melcii după ploaie, într-un curcubeu fosforescent, orbitor cu sufletul-meu-cârtiță. Le-au tâlhărit casele asigurate standard la companii fantomă, căci iubirea cerea riscuri suplimentare. Acum se târăsc ca limacşii. Pe noroi încins, prin aer uscat, într-o mare de deșert fără halucinații, în centrul arid al lucidității.
Soarele a alunecat pe lacrimi, s-a blocat în sinusuri. Mi-au schimonosit sufletul presat de așteptare, suspendat în pragul ușii tale prevestind cutremur.
Ei le spun riduri de expresie, eu râd amar și strâmb, ca un autist. Expresiile-s dungi curbate discret, înțepături de zâmbet în piept și licăriri zglobii, departe de cratere incandescente și umbre încercănate ce nu cunosc mișcarea de rotație a fericirii.

0e89e837ad3a087ded839c91d7433702

Dacă noaptea exgereaza emoții, dimineața eviscerează suferința. O așterne la picioarele trecătorilor, a cerșetorilor imobilizați pe asfalt, a familiștilor și a repudiaților; un vernisaj de fotografie a propriilor temeri, un șir de păcate și dezamăgiri ca un intestin subțire cu care ne-am spânzurat viitoarele pseudoiubiri de umplutură a craterelor, fiecare la pachet cu aferentul și afluentul ei tragism.

Sa traim adolescent. Infinit

Standardele nu cad de pe piedestal de dragul oricarui capriciu migrator, ca fiecare jumatate sa se mai taie in jumatate, poate isi gaseste macar un sfert – de conversatie, de alinare, de pauze lungi in clipe goale.

Sex and the city, Desperates housewives, Gossip girl.. tabloide banale, dar atat de convingatoare in gandurile tale social-suicidale.

La nouasprezece ani, singuratatea e confuza. E angoasa. Iar cand scoala se termina, facultatea e o mare gaura neagra, cercul tau de prieteni nu cunoaste notiunea de raza, pisica a fugit de-acasa acum trei Craciunuri, iar cei doi hamsteri au murit consecutiv, ramai prins in cel mai banal corp geometric, un oarecare molipsitor cu liniste de carcera.

Dar nu vreau sa las garda jos, stii? Nu vreau ca fericirea sa se prinda-n mreje sinuoase, cazute gradual, an de an, rapuse de neputinta, abdicand tragic.
Ce fel de animal social sunt eu, cand motorul moralitatii mele-i dezmembrat, adoptat pe piese de umila semiotica, in urma unei neproductivitati asurzitoare pe care nu puteam s-o tip. Am vrut sa tip, dar ma durea in piept; asa cum asfaltul plange sub motostivuitor, asa-mi plangea inutilitatea in acte, unele mai tacute ca altele..