delir somatic post-Glasgow

Metroul din Glasgow e foarte mic și, de obicei, galben-ocru-portocaliu. Ca un bou-vagon-sufragerie în care ești invitat să stai foarte aproape de oameni și să scapi de câteva prejudecăți. De la bărbați molateci în fustă subțire, ciorapi lungi, ochelari cu lentile rotunde și rame subțiri, fete edgy în pantaloni, vopsite cu tuburi de la Poundland, cu pierce-uri și flash-uri și domni în palton care se scobesc în ureche cu capacul de la pix, toți mustesc a toleranța despre care aud în România aproape numai în statusuri cu hashtag.

Nu există scaune, le țin locul niște canapele lungi și semi-înguste, care seamănă cu niște colțare fără spătar și par să nu se mai termine. Nu te desparte nimic de co-locatarul de metrou – niciun mâner, niciun spațiu semnalizat, niciun indicator. Doar linia invizibilă a pudiponderiei sau a respectului, a gripei sau a dezgustului, o linie pe care o înveți, despre care citești, pe care s-ar putea s-o fi și încălcat deja de câteva ori bune.

Dacă intri într-un vagon, acolo rămâi. Cel puțin până la următoarea stație. Nu ai cum să te plimbi ca-n București, din paralelipiped în paralelipiped, atunci când metroul se deplasează. Trebuie să stai acolo. Dacă nu fericit cu alegerea ta, măcar resemnat, să nu încerci să schimbi nimic pentru că oricum nu ți se permite. Iar amenda e de 200 de lire.

Mi s-a acrit de iarba verde care nu e niciodată acasă, de observațiile – deși reale – despre cum ei nu se uită niciodată urât la tine, pe nimeni nu interesează cum te-ai îmbrăcat și sunt zâmbitori, de parcă ei n-au trăit niciodată în comunism și familia tradițională, stai așa – chiar n-au trăit!

În întuneric lucrurile stau altfel, totuși. Se-ntâmplă o ciudată apocalipsă zombie, unde monștrii sunt bețivi și cerșetori, cu glasurile pocite de droguri și substanțe în care se încearcă înecarea neputinței. #Metoo a început în timp ce eu cutreieram străzile Scoției și mă gândeam că mie nu mi-e, de obicei, frică să merg noaptea pe stradă în România. Deși mulți au avut grijă să-mi insufle o teamă provincială de câini vagabonzi, outdoor întunecat și oameni când am venit la București, realitatea a insistat – din fericire – să fie împotriva curentului. Dar mi-ar fi fost frică noaptea în Scoția dacă aș fi mers singură, așa cum îmi imaginam că va fi, cu vreo 2-3 săptămâni înainte să plec conform planului.

Pentru că nimic nu merge după planificare. Sorry, you planners. Iată cum proverbele românești ne guvernează viața, cărora le datorăm și grejul în care ne bălăcărim fără simțul direcției, al ridicolului și al provocării adevărate. Nu aia pe care ți-o lansează iaurtul în reclame.

Anunțuri

despre EC, IMC, AM și NR

Simțeam o furie incontrolabilă. Nici azi nu-mi dau seama dacă m-am sinchisit vreun pic s-o stăpânesc sau doar mă bucuram s-o văd liberă.

Mă simțeam ca o nenorocită care pufnește cu dezgust în fața oamenilor, cu răbdarea cât urechile acului, fapt ce îmi amintea violent de tata – un tată violent. Dacă stăteam un pic să mă analizez, datele veneau în flashback-uri cu țipete. Ba de la volan, ba din tocul ușii, cu burta de bere la vedere, strânsă de un short alb-roșu. Îmi dădeam seama că mi se schimonosea fața a nervi și a frustrare, devenise o față de luat la pumni, cum zicea maicămea când mă vedea botoasă.

Deși mă pricep formidabil la înșelat oameni – spune istoria mea recentă – sunt transparentă în neputința de a-mi stăpâni ieșirile, cu atât mai mult atunci când simt că de vină sunt toți ceilalți, lumea, universul, echipele de fotbal și extratereștrii. Și vina mea pentru că încă încerc, încă experimentez și încă nu mă las convinsă când ceva pur și simplu nu e pentru mine.

Pentru că mi-e frică – nimic nu e pentru mine, dacă e s-o luăm așa. Am tot auzit de la oamenii care mă îndemnau să merg la terapeut că, atunci când conștientizăm unde este problema, ea dispare sau devine mult mai simplu de gestionat. La cât de cerebrală și aspră sunt eu cu mine, cât de conștientă am devenit de-a lungul timpului cu privire la toate bubele și, ce-i drept, toate frumusețile, trebuia să mă vindec și să rămân cu câteva zeci de milioane bune. Lucru care nu s-a întâmplat și mă face să-mi pierd și mai mult încrederea în treaba asta cu terapeuții.


Mă sufocam în mulțimea care parcă mă obliga să mă distrez. Grămezi de oameni își așteptau rândul la poze lângă inițialele festivalului și mie începuse să-mi repugne chiar pozatul. Mie, reginei selfie-urilor. Nu aveam chef nici de ginul tonic pe care l-am tot proslăvit câteva săptămâni înainte să plec. Îl voiam și la mare și la munte și l-aș fi savurat și din avion, dar acum aș fi savurat numai plecarea, cât mai rapidă.


Am dat vina pe iarbă, ca și cum ar fi preluat ea controlul și-mi degerase simțurile, când ea doar le amplifica. Aveam buzele uscate și limba lui rece și umedă nu mă făcea decât să le strâng mai tare, să mi le retrag rapid, cu prefăcătoria unui om însetat și adormit în același timp. Reveneam cu mișcări mai rapide și scobituri adânci cu limba pentru că așa credeam eu că scap mai repede. Totul era contra cronometru în capul meu. Îmi imaginam că trebuie să-i amăgesc mișcările până renunță, până i se face somn. Dacă trează nu sunt în stare să zic nu, sub iarbă mi-ar fi fost cu atât mai greu.

Nu suportam nicio atingere – săruturile erau prea umede, prea reci sau prea seci. Buzele pe care le căutasem un an și ceva în urmă pe plaja din Vama Veche acum erau, din nou, de domeniul trecutului. Se repeta discul entuziasmului crăpat de trecerea timpului, care nu iartă nimic.


Cu un an în urmă plănuiam prima mea călătorie singură la Cluj, călătorie în care aș fi admirat Someșul fără un Someșan lângă el. Nu știam ce o să se întâmple, dar voiam să se întâmple totul. La un an tărăgănat distanță, care n-ar fi trebuit nici în ruptul capului să se lungească atât, nu știam ce o să se întâmple, dar voiam să se termine totul.

Observam mai mult ca oricând și evidențiat la calitate HD fiecare defect, real sau imaginar. Știam că începutul sfârșitului debutase de mult timp deja, dar refuzam să mă aliniez prezentului și lăsam totul pe mâna distanței – poate o să scoată ea o revelație din joben.

Revelația asta se lăsa așteptată și tot ce venea erau jumătăți de dorințe puse din lehamite și împlinite doar pe sfert.

Țineam ochii închiși și eram foarte amețită fizic, însă mintea îmi rămăsese fulgerătoare – nu destul de curajoasă să respingă ce nu voia, dar destul de sigură să știe că nu asta. Era a treia oară când libido-ul mi-o luase razna: nu mai voiam nimic în preajma persoanelor reale, mă excitam doar în intimitatea camerei mele, în contextul diverselor discuții care nu vor mai prinde niciodată realitatea. Visam că fac sex în fiecare seară și îl evitam ca un maestru în viața reală. Ce se întâmplase cu mine?

Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

Cum am ajuns să fiu om-bandaj pe rană deschisă

Nu puteam să mă agăț și eu, ca tot omul, de o carte, de o bluză, de un căcat de pantof? Nu, a trebuit să mă agăț de oameni, după ce trecusem deja de-o vreme de adolescență și obsesiile nu mai erau privite cu drag, ci mai degrabă cu milă.

Fac 23 de ani peste câteva zile și duc în spate un an întreg de alegeri proaste cu care se mândresc cu jumătate de gură oamenii de peste 30 de ani, amintindu-și de prostiile din tinerețe. La 23 de ani sunt copilul mamei, dar sunt deja de 5 ani adult, conform legii. Mă consolez glumind că nimeni nu se ia după lege, dar astea-s glume de cafea. Dimineață parcă totul pare conciliabil, dramele se rarefiază și pare că poți respira deasupra lor.

Mă-ntrebam în sinea mea zilele trecute dacă am iubit vreodată. Nu dacă am fost îndrăgostită – îndrăgostirea se confundă oricum ușor cu entuziasmul, iar eu nu voiam să-mi pierd timpul cu analize neimportante.
Niciodată nu m-am îndrăgostit fără incentive, niciodată fără un ghiont din partea celuilalt – mereu pe post de vânător – convingându-mă că și eu trebuie să fiu îndrăgostită.

Îndrăgostire, validare, nevoie de, lipsă, entuziasm – îmi pare că trebuie să fii un pic geniu să distingi între ele în 2010+. Pe repede-nainte, într-un slalom constant printre confuzii și întrebări la care mai niciodată nu găsim răspunsul. Oameni pe care nu i-am privit niciodată cu sclipiri în ochi au devenit instant o țintă sigură după ce n-au mai părut interesați, disponibili, la un cot sau click distanță. Oameni de la care aveam siguranța tacită că vor fi mereu acolo pentru mine să-i refuz, oameni care nu fac decât să-și ducă existența în doi pași molateci în spatele meu.

O vreme mai târziu, îi văd, îi observ, au un zâmbet frumos, le găsesc ceva în privire și mă avânt cu aerul unui agent de imobiliare care și-a găsit fraierul perfect doar ca să mă lovesc de o ușă închisă. De aici încolo, doar drame în pattern-uri colorate, concise, care se vor abstracte dar sunt trase în jos de mocirla convenționalului și a lui mi s-a întâmplat și mie.

Pentru că ți s-a întâmplat și ție, nu-i așa? Suntem o gloată de cazuri cu insuficiență afecțională care se dau cazuri clinice când îi străbate insomnia sau depresia ușoară. Ți s-a întâmplat și ție și te-ai hotărât să găsești ceva ce-ți place, ai decis să faci ceva pentru tine, ți-ai cumpărat cărți de colorat, te-ai apucat de bijuterii hand made sau te-ai jucat de-a html-ul. A funcționat o vreme și te-ai simțit revigorat ca după un tratament de tiroidă.
Părea că e mișto să fii singur și să faci ce-ți place, deveniseși indiferent la invitațiile care se perindau în căsuța ta de chat și-ți dădeai acum seama ce copil prost, răsfățat și limitat erai. Și totuși..

Welcome to the rollercoaster. Pick a card and enter the void, lad.

în loc să scriu licența la Filosofie

Tu ai vreo problemă care e a ta? m-a întrebat și nu i-am răspuns încă, dar am început să scriu.

52b10571f5519760c907e789b3fc6c15
În 10 zile absolv Facultatea de Filosofie la UNIBUC, în 2 mă angajez în content marketing și în vreo 3 luni îmi pierd toate beneficiile de student, locul la cămin și îngăduința familială.

Am intrat la Filosofie în 2013, după o jumătate de an de Graphic Design în Danemarca și încă o jumătate de an de încheiat polițe de asigurări RCA la un stand pe care de obicei îl compătimești în marile centre comerciale. Am intrat cu mindsetul unui elev care nu a picat niciodată un test, nu a fost prins pe picior greșit și s-a remarcat de cele mai multe ori în diversele contexte mai mult sau mai puțin academice în care a ajuns. În același ton s-a desfășurat și primul meu an la Filosofie. La final aveam 10 pe linie, cu excepția unui 9 la Introducere în estetică, materie la care nu prea dădeam pe la cursuri oricum. Am fost întotdeauna ușor autistă când a venit vorba de artă, niciodată nu am avut aparatul necesar să apreciez ce trebuie (ce trebuie?), așa că am rămas cu primitivul ce îmi place mie e frumos, voi puteți să pozați ce vreți. Așa am ajuns să fac numai selfie-uri și să fiu încurajată să mai întorc camera și în partea cealaltă. Știu, vă mirați unii acum, ce școală faceți voi la Filosofie de luați 10 pe linie? Să nu-mi spuneți că nu aveți nici măcar examen de admitere! Acum 10 ani te luptai încă 5 numai să intri, mai ceva ca la medicină..

Deși ar fi câțiva care m-ar contrazice, am fost întotdeauna slightly above average, cu multă emfază pe slightly, iar anul II a fost km 0 al mediocrității. Chiar și cu scuzele pe care un job part-time le poate pune pe masă în favoarea mea, tot nu-s convinsă că aș fi excelat la Filosofia limbajului sau aș fi revoluționat vreo Metafizică. Cât despre anul III, a fost cu totul altă mâncare de pește, după o vară într-o agenție de publicitate, încheiată cu absolvirea modulului PRO de stalking al tuturor oamenilor brilianți din comunicare. Vara lui 2015 a fost disruptive, am început să urmăresc site-uri și bloguri de nișă, editurile pământești nu mai erau destul de bune pentru lacunele mele, simțeam că nu-mi ajung 9 vieți să învăț tot ce nu știu și pentru prima oară nu mai era vorba despre literatură, filosofie sau viață. Începusem să fiu genuin interesată de strategii de marketing, tehnici de comunicare și gândeam insighturi fără să știu că așa se numesc, pe vremea când nici brief sau pitch nu știam prea bine ce înseamnă. Astfel m-a luat valul publicității și filosofia a rămas în urmă, deși știam că mă privește ca un maestru mândru de învățăcel. În fond, ea mă adusese acolo.

Îmi fac licența pe Nitzsche, probabil că nici pentru un cititor de prin anul 2008 al blogului nu-i o așa mare surpriză, surpriză fiind poate că mustăciosul nu a fost prima mea opțiune. Îmi place să spun că-mi fac licența pentru că sună a lucru sigur, un act firesc la încheierea anilor de facultate, însă iată.. e finele lui mai și eu am bâlbâit abia o jumătate de licență, nefiind nici măcar afectată, ce să mai zic panicată de termenul limită care se apropie. Se numește Depășirea nihilismului: eterna reîntoarcere ca principiu afirmativ al vieții, și mereu uit titlul când mă întreabă cineva.
Termin Filosofia în 10 zile și am o medie de 6, una de 7, vreo trei de 8 și 9 și 10 până la umplerea foii matricole. Obișnuiam să predau eseurile cu vreo 3-4 zile înainte de termen, mă apucam de ele din timpul semestrului și mereu mă dădeam de ceasul morții pentru o bibliografie cât mai relevantă. În anul III însă, mi-am scris toate eseurile pe ultima sută de metri, două dintre ele chiar în 5-6 ore în aceeași zi cu data deadline-ului. Licența nu se desfășoară nici ea prea pasional, deși nu încetez să mustăcesc când citesc și mi se umple sufletul când trăiesc eterna reîntoarcere. Pentru că da, eterna reîntoarcere se trăiește, se afirmă, se acceptă, nu se citește într-un pat de o persoană într-un campus studențesc.

Ies din Facultatea de Filosofie un om nou. Deși nu Supraom, nu sunt nici the ugliest of men, nici the soothsayer, nici piticul și poate nici tânărul cioban care-l căsăpește curajos pe șarpe. Iar voi puteți spune orice, dar dau toată averea mea pe un experiment mental că din ASE sau SNSPA n-aș fi ieșit așa.

Fumatul ca terapie

Zilele astea mi-am adus aminte de lupta mea cu fumatul. O luptă atipică, ar spune unii, având în vedere că ele fug de mine și eu le tot caut, perseverentă în prostie, ar zice aceiași de mai devreme, o dată la câteva luni. De data asta am sfidat obișnuita constanță slăbită de eșec și mi-am cumpărat un pachet – un Pall Mall albastru scurt pe care l-am tot încercat o săptămână. Boemia începe în pauza de țigară dintre două acte, la teatru. Și nimeni n-o să mă convingă vreodată că intelectualismul transcende fumul de țigară. Superficialitatea mea va face K.O. din uppercut naivitatea voastră.
Nimic nu mă obosește mai tare ca un text de filosofia limbajului. Cu o pauză de țigară, una de blog și vreo două de Facebook, am reușit să termin On denoting a lui Russell fără să mă dau cu capul de notițe ca iepurașul emoticon din analele chat-ului. Probabil că doar cu Aspergers aș putea fi mai distrată, inconștientă sau pur și simplu nepăsătoare. Sau poate că doar am crescut, iar risipirea se face la o cotă mai mare.
Fumul are același gust azi, chiar dacă nu mai există Dunhill roșu scurt, țigările statement care conturau grațios conceptul de roșcată. În miros amar, aș completa răstălmăcind, cu voia domnului Alexe. Căldura nu merge cu fumatul decât dacă ești dependent și întâmpini posesia cu reală veselie, plângându-ți dependența cu gândul la portofel, de ochii lumii. Frigul te îndeamnă și te înțelege când toți te condamnă, uimiți de încăpățânarea prostească de a ”arde banii și tenul și dantura” în virtutea boemiei falsificate.
Nu am ieșit decât după cafea azi și-am văzut, preț de câteva minute, Bucureștiul care îmi place mie: gri, pustiu, mai degrabă plin de goluri, atârnând de vreun ecou din care nu se mai înțelege nimic. Bucureștiul i-a alungat până și pe cei care l-au iubit necondiționat dintotdeauna, împărțind narcoticele ieftine cu el la colț de stradă, în schimbul unui răsărit liniștit departe de secția 4. Bucureștiul nu-i orașul în care vreau să trăiesc, dar are un aer special de autodistrugere cu care te identifici când ești tânăr și rătăcești. E murdar, e posac și găzduiește oameni chinuiți și chinuind, ecou al unei Românii disperate.

Bucureștiul e a doua Danemarcă în care rolurile urii s-au schimbat și-mi râd în față fără milă.

Te-ai risipit

Am tras de statutul de elev model până l-am făcut drapel deasupra lumii și a fugit, ca o amazoană, fluturându-și frica, învingându-și teama. M-am trezit devreme, mi-am înfipt scobitorile sub pleoape și am admirat de multe ori podeaua, printre mormăieli laconice suficiente pentru o prezență, un plus, o revendicare a eminenței. Ajunsesem să fac un obicei din abordarea mecanicistă, funcțională pentru Kant, dezastruoasă pentru mine. Am fost un soldățel care împușcă la comandă, se tăvălește dintr-un ordin și revine la rolul de părinte iubitor câteva zile pe an, jonglând printre emoții și lobotomii.
Dar de ce să urmezi regulile? De ce instinctul ăsta colectivist de 10 pe linie, diplome-n vitrine și cunoștințe trecătoare? De ce mediocritate, de ce nu participare? Când motivația studiului riguros devine bursa de 400 de lei, un loc decent în cămine cel puțin dezgustătoare și discounturi la farmacie, mediul universitar își pierde miza.

Nu vreau să fiu din inerție. Nu vreau să intru în vârtejul instituționalizării. Filosofia n-ar trebui să te-nvețe conformism și normativitate facilă. N-ar trebui să-ți șoptească metafore de înghițit ca pe Prozac, n-ar trebui să prescrie rețete pentru fericire, succes sau siguranța unui loc în cămin. Și nu face asta, dar voi n-ați înțeles nimic. Noi n-am înțeles nimic. Pentru că societatea.. societatea ne-a îndobitocit.
Astăzi sunt omul care își lasă o restanță pentru că febra l-a doborât. Astăzi pregătirile le fac în weekend, atunci când am norocul să nu fiu de muncă. Astăzi sunt superficială și ratez metafizicul memorând fraze, sărind peste pași, scurtând călătorii fără destinație, robotizându-mă într-un ritm alert. E cale de întoarcere sau drumul e blocat de sedimente cu facturi, cutii și decisive puncte-puncte? Astăzi nu mai pot vorbi despre orice preț de cinsprezece minute, astăzi sunt în a doua Danemarcă și-mi suflă fjordurile-n ceafă a dezgust și a ”ți-am spus eu”. Uite-ți filosofia, uite-ți conformismul, uite cum nu te poți diseca pentru viață, cum nici azi n-ai învățat să mori!

Închisă între Grozăvești – Preciziei, înot sub foi de notițe la comun și nu prea le mai înțeleg inside joke-urile. Între Grozăvești și Preciziei e întuneric și frig și boală și Collingwood s-a pătat de sirop de pin de brad.