Jurnal de Observator Independent la Alegerile Parlamentare 2016

”Doamnișoară, tu aici crezi că se fac mișmașuri?” Așa am fost întâmpinată la 6:00 a.m. de unul dintre membrii biroului electoral al secției de votare 91 din cadrul Școlii gimnaziale ”I.C. Brătianu” Constanța. Mă privea cu milă amestecată cu dezgust, pe un fond de reală uimire. ”Mai sus, la centralizare, acolo să vezi distracție, tu crezi că riscă cineva pentru hoții ăștia?”

Comisia secției 90 este formată din 7 membri, un vicepreședinte și un președinte. Între 6 femei care la 7 dimineața se plâng anticipativ de cât de târziu vor ajunge seara acasă, singurul membru bărbat al biroului, un brăilean de 22 de ani din partea PNL, mă întreabă cu cât mă plătesc ăștia să stau aici.

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am cunoscut îndeaproape nepăsarea.

Vicepreședinta este o doamnă blondă tunsă scurt care îmi amintește de profesoara de matematică de coșmar din clasa a șasea. Poartă o pereche de ghete roz cu talpă groasă la care își asortează buzele pe care le-a conturat cu o nuanță de roz mai închis decât rujul. E genul de om care nu zâmbește niciodată, dar pufnește regulat. Imediat după ce a scos sticla cu supă de varză din geantă am înțeles de ce poartă un hanorac gri, larg.

Președinta, deși suferă și ea de sindromul resting bitchface, face glume cu polițistul care a adormit încuiat pe dinăuntru, lăsându-ne pe noi să așteptăm în frig pentru desigilarea secției de votare. Îi spun că sunt observator și se uită fugitiv peste acreditare, pare că prezența mea aici nu-i trezește niciun sentiment. Îmi zâmbește și mă lasă să inspectez sala, spre deosebire de vicepreședintă care mă sancționează tacit cu un pufnit.

Primul votant apare la ora 7:05, direct din tura de noapte. Spune că a venit să scape de-o grijă, explicație taxată ulterior de același pufnit cu foncție:”Așa griji mici ca doamna să tot ai.. auzi tu grijă!”

Ziua se desfășoară pașnic. Revăd o mulțime de oameni pe care nu i-am mai văzut de câțiva ani. Deși ei nu mă mai știu, nu mi-e greu să-i recunosc – bătrânii nu se schimbă foarte tare, cum ar zice bunica mea, de la o etate oarecare.

Școala în care se află secția de votare e în apropiata vecinătate a bisericii, astfel că fluxul de credincioși cel puțin hexagenari a fost continuu de la 8 dimineața până după prânz. Media de vârstă a alegătorilor este ridicată metaforic de nepoții aduși de mână, amețiți de sângele lui Hristos.

Până la 11:30, votaseră deja peste 150 de oameni, majoritatea în bastoane. Le tremurau mâinile, dar asta nu-i împiedica să se închine cu precizie după introducerea buletinelor în urne. Deși Constanța are mult mai mult de un deceniu de pesedism la activ, iubitorii de trandafiri sunt încă pe baricade, în șir indian în fața secției, cum au fost obișnuiți. Vorbesc între ei pe hol și se aprobă închizând ochii, că toți sunt hoți, mama lor, dar asta-i datoria noastră, votăm cu partidu, asta știm.

Îi observ fără să intervin. Deși anumite fraze pătimașe ar fi putut trece drept campanie electorală, cartierul nostru are coloană vertebrală de sătuc; în lipsa cluburilor de pensionari, bătrânii socializează pe unde apucă.

În afară de tânărul brăilean de la PNL care mă urmărește cu o privire caldă de gentleman pe rit vechi, ceilalți membri din comisie mă privesc confuz și distant. Două doamne aproape de 60 de ani îmi mai zâmbesc de la depărtare și-mi spun că le place părul meu. E o tensiune amestecată cu plictis, însă nimeni nu e încă pregătit să pună punctul pe i.

Puțin după prânz, spiritele încep să se încingă cu gândul la numărarea voturilor. Președinta citește din manual, unde și-a subliniat studențește alineate, cu highlighter portocaliu.

Președinta este singura care trebuie să numere voturile, răsfoind pe îndelete fiecare buletin, arătându-l spre cameră, cu membrii drept martori și colegi de suferință în stabilirea voturilor nule, albe sau valide.

”O să ajungem dimineață acasă, voi ați înnebunit? Dar n-am făcut niciodată așa, e o prostie! Cine naiba a pomenit, păi tu numeri încontinuu și noi ce facem, stăm și ne uităm la tine?”

Murmurul revoltat a fost anihilat de sentința Președintei care a spus: ”Nu facem cum fac alții, nu mă interesează, facem cum zice în lege, credeți că eu nu vreau să ajung acasă?” Cu greu mi-am stăpânit prelungirea zâmbetului pe toată fața.

Câteva ore, niște exit poll-uri și sute de notificări despre nereguli (din alte secții) mai târziu, începe numărătoarea voturilor iar eu încep să cred că voi afla care sunt simptomele unui atac de panică. Resemnată cu victoria PSD-ul, aud că primul vot din urna pentru Camera Deputaților este pentru USR. N-am timp să mă bucur – oricum nu am voie – așa că revin repede la realitatea roșie care și-a intrat repede în drepturi, ca un părinte abuziv.

După aproximativ 45 de minute, membrii biroului electoral nu se mai pot abține. Încep să se insinueze unul câte unul către maldărul de voturi, s-o ajute pe Președintă să termine mai repede. Unul strigă PSD, altul PNL, iar din colț se mai aude din când în când un PMP. Le spun că e ilegal ce se întâmplă, dar mă ignoră cu gândul la ora de culcare și programul de muncă de a doua zi. Peste încă o oră și un pic, uită tot ce-am spus, ba chiar mă invită și pe mine la numărarea voturilor. Aproape mă ceartă pentru că stau și îi privesc cum numără, fără să dau o mână de ajutor. Le spun că eu nu am voie să mă ating de nimic și, înainte să le reamintesc, o doamnă mă apostrofează ”Ei, păi nici noi n-avem voie dar ce să facem? Să stăm aici până dimineața?”

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am înțeles că mitul lui Gyges este o realitate a poporului român.

Too big for my own skin

”Te rog înțelege, Henry, că sunt în plină revoltă împotriva propriei minți, că atunci când trăiesc, trăiesc după impulsuri, după emoții, după pasiuni.”

Sunt convinsă că toți ceilalți s-au înșelat și e nevoie de o tornadă în derută ca să te pierzi în identitățile mele sinuoase, disparate. Că dificultatea de a înțelege capriciile fetei nesăbuite nu minimizează capacitatea de a ști și a înțelege, după numeroase grade de travaliu și teste de autenticitate a sinelui, cine ești și ce vrei, nu doar ce-ți trebuie.

Și nu, nu-i nevoie să-mi spui din nou că nu aplici formule la realitatea imediată ci din contră, pornești inductiv către ideal; știu că dincolo de teorie se ascunde un torent de realism în pânze de imaginație febrilă. Și totuși

Parcă blocat în cei cinsprezece ani abia adunați pe care-i avem împreună, insiști să tragi cu incisivii de opusul dorințelor tale raționale, oglinda răsturnată a vocii rațiunii. Și îmi hrănești ego-ul pipernicit, care abia așteaptă gura asta de aer poluat cu jumătăți de adevăruri, ca să se retragă apoi la Platon în peșteră, să mimeze adevăruri pe pereți. Mă povestești în cuvinte care le-ar aduce pe multe la orgasm, pe unele poate chiar pe bună dreptate. Încerci să mă convingi de unitatea schizofreniilor, campioane en titre la nicolescianismul de tip arche, ca și cum m-ai avertiza de perversiunea lumii printr-un cântec de leagăn. Te lepezi de privirea cu care mă sorbi din cap până-n picioare când stau deasupra, îți bagi pula în toate scuzele și explicațiile mele, îmi spui că sunt un om oribil doar ca să revii mai puternic, mai hotărât, de neclintit și mai convins că suntem două stranietăți îmbrățișându-și nebunia. Mă iubești urându-mă interșanjabil. Dar nu mi-a convenit în abandon, cum să-mi convină în admirație?
 
My mother told me that I had a chameleon soul
No moral compass pointing me due north
No fixed personality
Just an inner indecisiveness that was as wide and wavering as the ocean
Când voi fi reușit să te conving că sunt oglinda-ntoarsă a ce-ți trebuie ție, că nevoia mea cronică de atenție e semn de imaturitate ce bate răzgâiat din picior, că vreau să posed ce nu pot avea, că sunt cronic nesatisfăcută, că vreau plăcere fără sentiment, că fidelitatea e perfecțiunea statică, lipsită de rafinament, că dragostea unuia e îngrădire, că las viața să mă biciuiască în modul cel mai laș, că mă droghez cu propriile romanțări doar ca să le spulber în accese de cinism, că sunt o cutie frumoasă, dar goală, de hârtie, care vrea să stea goală la un pahar de prosecco cu tine, dar doar pentru că acum e slabă și mâinile tale sunt perfecte și-au învățat prea devreme toate scurtăturile și majoritatea podurilor și avem fixații orale și ne sărutăm ca-n filmele pe care le foloseam ca material didactic la 14 ani, că e ceva cu pielea noastră împreună, și totuși îmi vine câteodată să plec dimineața devreme ca o târfă care și-a luat doza de pe noptieră de la clientul fidel, căci doar în troc de doză și orgasm detașat evoluează fidelitatea într-un dinamism de speriat neveste disperate. Pun punct, dar se cuvine semnul întrebării.

Va fi târziu și se va lăsa cu surâs învins, în speranța că cel puțin 50% din noi a învățat ceva.

Because I was born to be the other woman
Who belonged to no one
Who belonged to everyone

Who had nothing
Who wanted everything
With a fire for every experience and an obsession for freedom that terrified me to the point that I couldn’t even talk about it
And pushed me to a nomadic point of madness that both dazzled and dizzied me

”Nu știi cât mă minunez de capacitatea ta de a absorbi repede și apoi a răstălmăci, a analiza, a fixa, a penetra, a învălui în gândurile tale. Pe mine experiența m-a prostit. Am simțit o exaltare unică, un val de vitalitate, apoi de slăbiciune, de pustietate, de mirare, de incredulitate, totul, totul.. 
Pe când mă întorceam acasă, mă tot gândeam la vântul de primăvară – totul devenise blând și înmiresmat, aerul îmi lingea fața, nu mă mai săturam să respir. Și până am primit biletul tău am fost în panică. Mă temeam că vei nega totul. Dar, pe măsură de citeam – am citit foarte încet, fiecare cuvânt era o revelație pentru mine – mi-au revenit în minte fața ta zâmbitoare, veselia ta inocentă.”
 
Dincolo de sexualitatea exacerbată pe care ne-o asumăm singuri și deopotrivă împreună, dincolo de urcatul pe pereți în stil grandios, dincolo de spălatul vaselor în manieră postmodernă, dincolo de faptul că avem un playlist al nostru, dincolo de maniera mea adolescentină de a-mi atârna nădragii tragediei închipuite pe FB, pe pereți, dincolo de consistența cu care ne bem cafeaua împreună, dincolo de faptul că mi-ai făcut omletă când eram amanți cu acte-n regulă și mi-ai pus mai mult cașcaval, cu grija unuia care nu se uită la kilograme, dincolo de faptul că-mi vin în minte mai degrabă lucruri care-mi plac la tine decât lucruri care nu prea și dincolo de scuze, inconsistențe grosolane, confesiuni brutale și declarații de tăiat pofta de mâncare, încerc să te protejez de mine, căci dacă tu nu mai ai încredere-n cuvinte, eu nu mai am în expresii ale sinelui; nu cred nici în travaliu și nici în spontaneitate, nu mai cred în revelații de dimineață sau de seară și merg pe sârmă spre autocunoaștere, o sârmă brăzdată de un nihilism confuz cu alură de șaisprezece ani.
Placebo mă protejează de propriile-mi dorințe; eu te protejez de mine.

Suflet cu sifilis si gonoree

Am învățat că loviturile cele mai adânci se dau în cuvinte frumoase, iar sub centură nu este decât un eufemism pentru pumnal înfipt în suflet, buzdugan pe încheieturi și epilepsie. Vulgaritatea jignirilor scârbește și contrariază, dar tu ți-ai ales un condei special pentru cuvintele-crimă. Le-ai legat în propoziții subordonate care m-au dominat până la paralizie. Diplomație și discreție, atributele definitorii pe care le-ai plimbat galant deasupra mea în timp ce mă călcai în picioare. Ai avut dintotdeauna o paletă copleșitoare de cuvinte-surpriză pe care le detonai, clasic, după o liniște de dinaintea furtunii. Și parcă te văd, privind în gol, cum îți dregi vocea. Încă te văd, zâmbind batjocoritor, respirând și-mprastiind venin.
Îmi repet întruna tot ce ai spus. Parc-aș vrea să le rostesc, cât să prindă viață; să le pot respinge într-o luptă egală. Dar nu pot să mă văd decât pe mine, încremenită și fără expresie, cu ochii zbătîndu-mi-se violent, fixându-te nedumeriți. Ai câștigat lupta care nu s-a dat niciodată, pe care am pierdut-o fără drept de apel și dovezi concludente în fața obsesiilor și slăbiciunilor tale temporare, nesemnificative procese biochimice pe care idealiștii le-au hiperbolizat din inconștiență.
Îți doresc să nu mă uiți niciodată, să fiu răul și pierzania care-ți însoțește privirile pierdute, să fiu dezamăgirea vieții tale așa cum nimeni altcineva n-a fost iubirea; salvat de la-ndoiala, să plutești în certitudini necorespondente, de dragul coerenței pe care o blamai altădată. Ești atemporal pentru mine. În iubire și deopotrivă, sfâșiere.

Nu poți să iei o ironie?
Am luat deja.. o catapultă.

Protège-moi de mes désirs

Te-am protejat, disecandu-te treptat; te-am luat bucată cu bucată, în mici secvențe de gropi și gene, te-am sorbit controlat, deși te-am vrut întreg, un puzzle complet. Prea temătoare să întreb, să vreau sau să-ți neg o reciprocitate. Incurcandu-mă-n pretexte și argumente circulare nevalide, am căzut în inima bifurcației – fantasme chinuitoare, dubluri în serii carusel.. m-am volatilizat în plin declin – un chin, mă-nclin.
Intrările le-am blocat, de azi nu mai intră nimeni. Îmi simt pereții obosiți de ștampile urbane și contururi discontinue. Deschide-mi geamul, fugi cu libertatea-mi.. să ne fumăm pierzania, să uităm de filtru și de firescul cancer de conștiință. Anarhie și abandon, de dragul dialecticii.
Roșu merge cu verde, galben cu violet, c-așa au fost născute principiile în pictură. Tu mergi cu mine, căci-ți sunt complementară, deși n-a scris nimeni niciun rând laureat și poate nici nu se va scrie. Decât o pledoarie de inepții sofiste, mai bine nimicul absurd și-abscons, tăios în tăcere și-n gând. Complementaritatea e în noi, până-n măduvă, din salivă și.. din plin. Complementari certificați de antinomii și lupte de orgolii.

Respiră prăfuit și scuipă nori de igrasie, se revoltă ostil sufletul meu murdar și-mproscat cu resturi de mânie.
Joi e zi de zumba și, de regulă, spăl covoarele. Joi mergem la piață și spăl adunătura de haine neîncadrate în tiparele cromatice ale mașinii. Joi e zi de filme super pe HBO.. spun ei. Eu joi mă agăț în timp și te contemplu din cuier, de sus, de deasupra Raiului și a corpurilor cerești, de deasupra primului atom, ferindu-mă leneș de joaca-ntre meteoriți. Griurile se colorează. Neputință-n delir, s-a dus dracu raționalismul..

Cum mi-am călcat pe suflet c-un tractor

Project management – în era consumerismului încurajat de trocul afectat sentimental, asta e iubirea.
Proiecţiile unei copilării abuzive emoţional, în prezenţa unui Supraeu tiran. Planuri cu target. Determinism. Stabilitate: economică, afectivă, socială, falsă-n suveranitatea ei. Stabilitatea e un handicap. Plănuieşti happy endinguri, dar primeşti disfuncţionalitaţi. Atriile si ventriculele se-nchid, refuză show-ul ăsta cerebral, atât de demn de milă. Iubirea devine psihopatie; pe scara timpului, îşi pierde etimologia.

Zeii au plecat de mult, ce blasfemie..

De la confort la procrastinare, de la pasional la caldut, de la amor la finalitate, totul ajungând sa rimeze, pe un portativ abia lizibil intr-un aer de epitaf, cu obligaţie. Devii expert contabil, cu diplomă în gestiune economică, acreditată de Colegiul Chitantelor Supreme, secţia Utilităţi. Individualitatea se pierde, lent si anevoios, căzând în bratele uniformizarii ce maschează rictusuri si nemulţumiri. In gol, spre siluete indistincte si feţe ascunse de fum, pluteşti pe cuvinte nespuse, corpuri nestrânse si raspunsuri înhibate, întrerupte de îndatoriri si convenţii nescrise. Zambeşti confuz, amuzat de propria-ţi amărăciune, cand o voce, străină parcă, răsună in ecou: Zici de mine că-mi arunc şosetele pe jos, uită-te si tu ce mizerie ai lăsat în bucatarie..
Dar strigătul din realitate nu te întoarce in actual. Cândva, conversaţiile noastre nu cunoşteau termenul financiar, se pierdeau in relativitatea temporală al oricarui fus orar si mă lăsau cu obrajii incleştati.. de atâta zâmbet. Făcusem loc de-amor din orice şifonier usor de asamblat, iar contradicţiile ni le urlam in rasete. Complezenţa o invaţasem din DEX, căci n-o folosisem niciodata. Ce-mi mai plăcea sa-ţi corectez greşelile de gramatică..
Azi, filmul nostru s-a pierdut. In criminală banalitate si confort familial.  Azi mă angajez să râgai si sa mă scarpin la coaie, să primesc, dar să nu dau, decat palme şi paralizii emoţionale. Iartă-mă că nu stiu sa iubesc natural, cum îţi dictează ţie fiziologia, în anxietatea nevoilor ei. Iartă-mi superficialitatea şi teama de manifestare, ai spune tu. Eu nu-mi pot ierta condeiul hollywoodian si rolul insipid. Iar filmele de două ore mă plictisesc.

„Every story has two side, in the she said/he said part.” (Hinder)