Portret de BlaBlaCar

Eram zilele trecute într-un BlablaCar și una dintre tipe era superfană Carla’s Dreams. Merge la toate concertele lor, le cântă piesele pe youtube, vrea să meargă la X-Factor cu heroina lui, consideră că solistul nu e pur și simplu un artist, ci o entitate, iar la interval de 10 minute zice vaaai, ce frumos se vede (n.n soarele pe cer), deși cerul nu făcea nici cât o poză de instagram în ziua aia și vocea ei intra mai degrabă la dosarele X decât într-un concurs de muzică cu factor X.

Când am intrat în mașină, am făcut cunoștință și s-a entuziasmat foarte tare când i-am spus că mă cheamă Nicoleta. Pe ea o cheamă și Nicoleta. ”Dacă ești și Balanță, e super tare!” I-am zis că nu, dar entuziasmul nu i-a scăzut cu prea mult. Aparent, era deja tare că ne chema pe amândouă la fel, două fete într-o cursă de car sharing pe care nu le cheamă tocmai Pompilia sau Petronela – deja o adunătură de chestii similare pe care le mai poți observa doar cu ajutorul testelor ADN.

Când a aflat de la șofer, un tip simpatic pe care îl bufnea râsul de fiecare dată când observa că fana Carla’s Dreams habar n-are ce înseamnă trollajul, oricât de grunjos ar fi el, că mai avem 88 de km până intrăm în București, am mai avut parte de o rundă de entuziasm greu de stăvilit. 88 e anul nașterii ei, cât de tare că mai avem chiar 88, nu? Mi-ar plăcea să folosesc cuvintele astea de dragul poveștii, cât să pară că sunt un povestitor decent, dar din păcate, meritul e în totalitate al ei.

E prototipul de om care se bucură de lucrurile simple, cu o naivitate exacerbată la cei 28 de ani ai ei în care e practic un PR & Social Media Community neplătit al Carla’s Dreams. Din păcate, lucrurile simple printre care nu se numără neapărat un gin tonic pe plajă după o săptămână de muncă, un răsărit de soare prins pe fugă sau faptul că ai prins, la limită, autobuzul.

La Filosofie, am vorbit foarte mult despre ochelarii de cal în cei trei ani de facultate. Cel mai adesea îi asociam cu persoanele mai în vârstă și obtuze, cu oamenii din medii defavorizate care n-aveau de unde să afle, cu săracii și țiganii, scuzați-mi franceza foarte corectă politic. Până când am cunoscut-o pe ea, care deși e posibil să fie și îngrozitor de prăjită, e crescută și născută în Bucureștiul care nu e nici Rahova, nici Ferentari sau Sălăjean, n-a crescut într-o cutie de carton și știu toate astea pentru că povestește cu ușurință orice, fără să fie întrebată.

O să mă opresc înainte de freudienizarea totală a textului, ca să vă spun că blogul ăsta a făcut 10 ani și, fără doar și poate, în hopuri și scrânteli care mai de care mai sincopate, e singura mea realizare. Și, pentru prima oară poate, am adus pe altcineva pe masa de operație.

Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

în loc să scriu licența la Filosofie

Tu ai vreo problemă care e a ta? m-a întrebat și nu i-am răspuns încă, dar am început să scriu.

52b10571f5519760c907e789b3fc6c15
În 10 zile absolv Facultatea de Filosofie la UNIBUC, în 2 mă angajez în content marketing și în vreo 3 luni îmi pierd toate beneficiile de student, locul la cămin și îngăduința familială.

Am intrat la Filosofie în 2013, după o jumătate de an de Graphic Design în Danemarca și încă o jumătate de an de încheiat polițe de asigurări RCA la un stand pe care de obicei îl compătimești în marile centre comerciale. Am intrat cu mindsetul unui elev care nu a picat niciodată un test, nu a fost prins pe picior greșit și s-a remarcat de cele mai multe ori în diversele contexte mai mult sau mai puțin academice în care a ajuns. În același ton s-a desfășurat și primul meu an la Filosofie. La final aveam 10 pe linie, cu excepția unui 9 la Introducere în estetică, materie la care nu prea dădeam pe la cursuri oricum. Am fost întotdeauna ușor autistă când a venit vorba de artă, niciodată nu am avut aparatul necesar să apreciez ce trebuie (ce trebuie?), așa că am rămas cu primitivul ce îmi place mie e frumos, voi puteți să pozați ce vreți. Așa am ajuns să fac numai selfie-uri și să fiu încurajată să mai întorc camera și în partea cealaltă. Știu, vă mirați unii acum, ce școală faceți voi la Filosofie de luați 10 pe linie? Să nu-mi spuneți că nu aveți nici măcar examen de admitere! Acum 10 ani te luptai încă 5 numai să intri, mai ceva ca la medicină..

Deși ar fi câțiva care m-ar contrazice, am fost întotdeauna slightly above average, cu multă emfază pe slightly, iar anul II a fost km 0 al mediocrității. Chiar și cu scuzele pe care un job part-time le poate pune pe masă în favoarea mea, tot nu-s convinsă că aș fi excelat la Filosofia limbajului sau aș fi revoluționat vreo Metafizică. Cât despre anul III, a fost cu totul altă mâncare de pește, după o vară într-o agenție de publicitate, încheiată cu absolvirea modulului PRO de stalking al tuturor oamenilor brilianți din comunicare. Vara lui 2015 a fost disruptive, am început să urmăresc site-uri și bloguri de nișă, editurile pământești nu mai erau destul de bune pentru lacunele mele, simțeam că nu-mi ajung 9 vieți să învăț tot ce nu știu și pentru prima oară nu mai era vorba despre literatură, filosofie sau viață. Începusem să fiu genuin interesată de strategii de marketing, tehnici de comunicare și gândeam insighturi fără să știu că așa se numesc, pe vremea când nici brief sau pitch nu știam prea bine ce înseamnă. Astfel m-a luat valul publicității și filosofia a rămas în urmă, deși știam că mă privește ca un maestru mândru de învățăcel. În fond, ea mă adusese acolo.

Îmi fac licența pe Nitzsche, probabil că nici pentru un cititor de prin anul 2008 al blogului nu-i o așa mare surpriză, surpriză fiind poate că mustăciosul nu a fost prima mea opțiune. Îmi place să spun că-mi fac licența pentru că sună a lucru sigur, un act firesc la încheierea anilor de facultate, însă iată.. e finele lui mai și eu am bâlbâit abia o jumătate de licență, nefiind nici măcar afectată, ce să mai zic panicată de termenul limită care se apropie. Se numește Depășirea nihilismului: eterna reîntoarcere ca principiu afirmativ al vieții, și mereu uit titlul când mă întreabă cineva.
Termin Filosofia în 10 zile și am o medie de 6, una de 7, vreo trei de 8 și 9 și 10 până la umplerea foii matricole. Obișnuiam să predau eseurile cu vreo 3-4 zile înainte de termen, mă apucam de ele din timpul semestrului și mereu mă dădeam de ceasul morții pentru o bibliografie cât mai relevantă. În anul III însă, mi-am scris toate eseurile pe ultima sută de metri, două dintre ele chiar în 5-6 ore în aceeași zi cu data deadline-ului. Licența nu se desfășoară nici ea prea pasional, deși nu încetez să mustăcesc când citesc și mi se umple sufletul când trăiesc eterna reîntoarcere. Pentru că da, eterna reîntoarcere se trăiește, se afirmă, se acceptă, nu se citește într-un pat de o persoană într-un campus studențesc.

Ies din Facultatea de Filosofie un om nou. Deși nu Supraom, nu sunt nici the ugliest of men, nici the soothsayer, nici piticul și poate nici tânărul cioban care-l căsăpește curajos pe șarpe. Iar voi puteți spune orice, dar dau toată averea mea pe un experiment mental că din ASE sau SNSPA n-aș fi ieșit așa.

Te-ai risipit

Am tras de statutul de elev model până l-am făcut drapel deasupra lumii și a fugit, ca o amazoană, fluturându-și frica, învingându-și teama. M-am trezit devreme, mi-am înfipt scobitorile sub pleoape și am admirat de multe ori podeaua, printre mormăieli laconice suficiente pentru o prezență, un plus, o revendicare a eminenței. Ajunsesem să fac un obicei din abordarea mecanicistă, funcțională pentru Kant, dezastruoasă pentru mine. Am fost un soldățel care împușcă la comandă, se tăvălește dintr-un ordin și revine la rolul de părinte iubitor câteva zile pe an, jonglând printre emoții și lobotomii.
Dar de ce să urmezi regulile? De ce instinctul ăsta colectivist de 10 pe linie, diplome-n vitrine și cunoștințe trecătoare? De ce mediocritate, de ce nu participare? Când motivația studiului riguros devine bursa de 400 de lei, un loc decent în cămine cel puțin dezgustătoare și discounturi la farmacie, mediul universitar își pierde miza.

Nu vreau să fiu din inerție. Nu vreau să intru în vârtejul instituționalizării. Filosofia n-ar trebui să te-nvețe conformism și normativitate facilă. N-ar trebui să-ți șoptească metafore de înghițit ca pe Prozac, n-ar trebui să prescrie rețete pentru fericire, succes sau siguranța unui loc în cămin. Și nu face asta, dar voi n-ați înțeles nimic. Noi n-am înțeles nimic. Pentru că societatea.. societatea ne-a îndobitocit.
Astăzi sunt omul care își lasă o restanță pentru că febra l-a doborât. Astăzi pregătirile le fac în weekend, atunci când am norocul să nu fiu de muncă. Astăzi sunt superficială și ratez metafizicul memorând fraze, sărind peste pași, scurtând călătorii fără destinație, robotizându-mă într-un ritm alert. E cale de întoarcere sau drumul e blocat de sedimente cu facturi, cutii și decisive puncte-puncte? Astăzi nu mai pot vorbi despre orice preț de cinsprezece minute, astăzi sunt în a doua Danemarcă și-mi suflă fjordurile-n ceafă a dezgust și a ”ți-am spus eu”. Uite-ți filosofia, uite-ți conformismul, uite cum nu te poți diseca pentru viață, cum nici azi n-ai învățat să mori!

Închisă între Grozăvești – Preciziei, înot sub foi de notițe la comun și nu prea le mai înțeleg inside joke-urile. Între Grozăvești și Preciziei e întuneric și frig și boală și Collingwood s-a pătat de sirop de pin de brad.

cli-po-cind a-u-zeai po-e-zii cu tâlc

Frigul m-a lovit în coaste, dar pătura n-a completat spațiile goale. Dacă m-ar fi iubit toamna, ar fi împrăștiat temerile cu vântul ei, m-ar fi debarasat de norii negri purtați pe tâmple și i-ar fi atârnat, cu măiestrie, pe cer. Toamna mea în care totul moare, cocoșându-mă astăzi într-un doliu incert, în mijlocul traiectoriei cu capete demne de superlativ. Sunt iar aici, în punctul mort al zâmbetului; mă mătură frunzele frustrate, parcă mă-ndeamnă să plec acasă.. ca și cum n-ar ști că-s complice și ele la abandonul cordonului ombilical.
M-am adaptat întotdeauna ușor; ba chiar mi-a fost mai bine în alte locuri decât acasă. N-am suspinat niciodată după o pernă, decât ca mieunat adolescentin menit s-ascundă frustrări. Oamenii mi-au fost case de multe ori, m-am cuibărit în ei trăgându-mi seva din zâmbetul lor amețit, habar n-aveau ce i-a lovit. Pentru unii am fost parazit, alții m-au vlăguit până au secat chiar și-nțelesul cuvântului necondiționat; și-atunci m-au condiționat puterile rămase și anticearcănul care nu mai reușea să-mi ascundă neputința.
Nu m-am simțit niciodată inconfortabil singură, dar vai cât m-am simțit de neputincioasă.. Toamna are felul ei de a-mi reaminti că nu-s decât un simplu trecător pe zebră, la naiba cu toate deciziile pe care le luăm și ne conduc sub atenta noastră observare, deși ni se dilată pupilele de spaimă, un zid se-apropie prăbușindu-ne speranțele, iar nouă nu ne rămâne decât să înghițim în sec. A neputință. Un paradox dat dracu’, căci alegerile raționale n-au puterea de-a anticipa și vrăjitoarele au fost arse pe rug, cu tot cu bolurile lor fermecate.
Toamna asta sunt la modă lucrurile care seamănă dar nu răsar, contradicțiile și verdele. Verdele asortat cu venirea mea surpriză, jumătatea cealaltă rămasă din Ariel și câteva gânduri dezlânate pe care nu pot să le scutur îndeajuns. Am simțit azi prima zi de toamnă până în măduva oaselor, deși soarele nu s-a clintit deloc până la amiază. E prima noapte albă care adună toate minutele și nanosecundele de peste zi și mi le-aruncă-ntr-un iad friguros, le strânge-ntr-un cazan prea plin care dă în clocot de dor și dezorientare. Îmi simt alegerile atârnând pe-o muchie de cuțit, iar numele meu urmat de exclamation point nu mă trezește. Nu știu cum se vede de la distanță. Între timp, Orbitorul meu s-a ales cu miopie, deși trecuse de faza clasică a adolescentului miop. Dincolo de istericalele emoționale femeiești, sunt cerebrală, iar norii mei pufoși de încântare, ori cei carbonizați de suferință ascund câteva kile de fier care nu mă lasă deloc să mă dezlipesc de pământ. Sunt cerebrală, iar ăsta nu-i un mieunat emotiv efemer.

Mă doare că mă doare prea tare. E real, iar abia asta m-a lovit în pântece.

I want passion

Pana la ultima picatura. Asa imi place sa iubesc. Pana-mi pierd noptile in vise naive de care rad in zori, subtil si rezervat, cinic. Pana-mi pierd cumpatul in teatrul public de papusi intrasigente, edificatoare prin justetea lor meschina. Pana venele-mi flutura prin gene, pana buzele refuza sa se mai apropie, deschise intr-un sarut prea indraznet. Descusut de sforile lor puritane si frigide, alunecand pe urme de sudoare si scuipat. Pana cand normele dispar si conventiile se-nconvoaie dupa unduiri promiscue, iar ei se stramba si se-ndoaie, sub neputinta si mirare.
Iubesc intre coapse frante si contradictii ametitoare, cu trupul distrus si inima plina.
Augumentata de impulsuri si fiori, sub presiune, sub tensiune, sub intensitate si stopuri cerebrale. Iubesc plonjand in necunoscut, urcand cele mai sinuoase dealuri in doar niste sandale. Iubesc fara pretentii si intrebari, iubesc cu adevar. Pana ma consum, pana te consum, pana pluralul dispare din dictionar, pret de cateva ore nepretuite in trecut. Pana storc din pasiune fruct.

Plec apoi, spre alta bataie de inima, cand o poveste muribunda nu accepta un sfarsit. I leave, because passion rarely lasts.

Nicoleta in Tara Minunilor

E multă gălăgie dincolo de ușă. O ușă glisantă, identică cu mii de alte uși banale vândute în Ikea, o ușă ce duce în locul pe care toți îl știm, din cărți sau filme, din vise sau povești, din cotidian, din firescul public. Voci distincte dar imperceptibile, pulsând în corzi fericiri ieftine, îndelungi tristeți ascunse de-un timbru antrenat și politețuri anoste în griuri diluate.
Dincolo de ușă.. .sunt fețele pe care pe care nu le uiți, a căror memorie te refuză ca pe-un transplant ostil, pe care le scrutezi de sub sprânceana îmbătrânită de kilometrice slalomuri în neant, dar care trec blazate, fluturându-ți ciucurii de la fular în graba lor
Dincolo, sentimentul are-un termen de valabilitate, ruginește-n lacrimi și se risipește incurabil, nesuportând renovare. Zâmbetele sunt vii.. și-atât de Colgate într-o întrecere cu Winterfresh, c-aproape te îmbie în prosteala asta regizată de-un Dumnezeu bilionar. Iar puritatea.. puritatea stă pitită-n adâncul ochilor lor, parcă ținută-n lanțuri, ca pe o rușine națională. Reevaluarea tuturor aaa..? NU.

Sunt dincoace de ușă și privesc teatrul pe gaura cheii, gratuit. Din când în când strig; iar vocea îmi confirmă că trăiesc, că n-am ieșit din mine, rătăcind ca o fantomă bezmetică. Dincoace e nedorit, ocolit și hărțuit; ..de propriul proprietar.