Fumatul ca terapie

Zilele astea mi-am adus aminte de lupta mea cu fumatul. O luptă atipică, ar spune unii, având în vedere că ele fug de mine și eu le tot caut, perseverentă în prostie, ar zice aceiași de mai devreme, o dată la câteva luni. De data asta am sfidat obișnuita constanță slăbită de eșec și mi-am cumpărat un pachet – un Pall Mall albastru scurt pe care l-am tot încercat o săptămână. Boemia începe în pauza de țigară dintre două acte, la teatru. Și nimeni n-o să mă convingă vreodată că intelectualismul transcende fumul de țigară. Superficialitatea mea va face K.O. din uppercut naivitatea voastră.
Nimic nu mă obosește mai tare ca un text de filosofia limbajului. Cu o pauză de țigară, una de blog și vreo două de Facebook, am reușit să termin On denoting a lui Russell fără să mă dau cu capul de notițe ca iepurașul emoticon din analele chat-ului. Probabil că doar cu Aspergers aș putea fi mai distrată, inconștientă sau pur și simplu nepăsătoare. Sau poate că doar am crescut, iar risipirea se face la o cotă mai mare.
Fumul are același gust azi, chiar dacă nu mai există Dunhill roșu scurt, țigările statement care conturau grațios conceptul de roșcată. În miros amar, aș completa răstălmăcind, cu voia domnului Alexe. Căldura nu merge cu fumatul decât dacă ești dependent și întâmpini posesia cu reală veselie, plângându-ți dependența cu gândul la portofel, de ochii lumii. Frigul te îndeamnă și te înțelege când toți te condamnă, uimiți de încăpățânarea prostească de a ”arde banii și tenul și dantura” în virtutea boemiei falsificate.
Nu am ieșit decât după cafea azi și-am văzut, preț de câteva minute, Bucureștiul care îmi place mie: gri, pustiu, mai degrabă plin de goluri, atârnând de vreun ecou din care nu se mai înțelege nimic. Bucureștiul i-a alungat până și pe cei care l-au iubit necondiționat dintotdeauna, împărțind narcoticele ieftine cu el la colț de stradă, în schimbul unui răsărit liniștit departe de secția 4. Bucureștiul nu-i orașul în care vreau să trăiesc, dar are un aer special de autodistrugere cu care te identifici când ești tânăr și rătăcești. E murdar, e posac și găzduiește oameni chinuiți și chinuind, ecou al unei Românii disperate.

Bucureștiul e a doua Danemarcă în care rolurile urii s-au schimbat și-mi râd în față fără milă.

Tehnica fluxului de conștiință

Polarizată și bipolară, mi-amintesc cum m-am descris de dragul posterității în albumul de sfârșit de clasa a XII-a. Lângă o poză primăvăratică în care stau eu, năucitor de blondă, înrochițată tomnatic și eclipsată de-un zâmbet imaculat de fericire impecabilă, spuneam așa: ”Inteligentă, spontană, miserupistă, troscangioaică celebră, melodramatică, histrionică, între două slujbe, între două iubiri, între două neîmpliniri, cu viața facută praf și pulbere.”

480027_387216541341754_1841551113_n

Mi-ar fi râs tot liceul în față, recunoscându-mi melodramatismul oricând, chiar și după punctuație, dacă nu chiar după consecventele improprietăți semantice. Dirigul mi-ar fi spus pe-un ton sobru că nu am voie să mă risipesc. Mi se mai spune și azi, sub diverse forme și exprimări, căci, nu-i așa, potențialul e la el acasă, iar oamenii încă mor după acest cuvânt, deși literatura de specialitate ne arată că de fapt alt P a cucerit internetul și aprobarea unanimă.

Ieri a fost soare, azi plouă – o ploaie ca-n serile în care îl citeai pe Eliade și ți-l imaginai adolescent miop, anticipându-i rata de succes la femei cu mâini mici. Se anunță ninsoare, dar a încetat de mult să mă entuziasmeze zăpada de martie; cam de când Orbitorul a transcens steluțele, steluțele din genele ei. Poate că m-am risipit în fiecare primăvară/toamnă din 2012 încoace și m-am regăsit în oprobriul general din care mă desfăt și azi.
Nu știu cum să înțeleg studenția și nu știu de ce liceul consfințește cei mai frumoși ani. Acum e momentul să fug de ei și să mă găsesc pe mine, să țin capul plecat și ochii-n Critica rațiunii pure, să bat străzile rău famate ale Bucureștiului în bocanci, să dospesc idei revoluționare născute din cearcăne sau să iau tramvaiul până la capătul întunecat de linie, să-mi găsesc un acasă de Giulești? Să meditez în singurătate, să mă alături străinilor în baruri, să risc, să rămân cuminte chiar și când înfloresc salcâmii?

Scâncește timid disperarea între patru pereți albi care nu mai șoptesc de mult; și scenariul sună cunoscut. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche ne-a prins pe toți. Ce suntem și unde, între supernove, bombardamente și războaie civile? Mai efemeră ca un manual de istorie neactualizat, rămân un punct între a pretty face și-un blog tastat cu stânga.

Mai mereu ajungem cu buzele uscate și gâtul frânt. Doar niște dune care fumegă în arșiță, orizontul tremură și el în valuri, chemându-te hipnotic în aventura morții. Ultima frontiera. Și-apoi urmele sunt acoperite de vântul nopții și șuierul întunericului. Așa mor iluziile. Și bine fac. (Zully Mustafa)

Narcisism în insecuritate și paracetamol

Uneori am impresia că vor să le colecționez sufletele. Parcă stau la coadă, în dimensiuni paralele, și cerșesc șarm cu aromă de pierzanie. Am cunoscut foarte puțini oameni sănătoși, cerebrali până la zenit și rezonabili chiar și-n cele mai deschise fantezii. Atât de puțini că parcă i-aș numi normali, dacă normalul n-ar avea atâtea conotații nefirești.
Dar eu nu sunt o fată care să atragă rezonabilul. După mine aleargă în triluri intensitățile disparate, sublimul și grotescul împreună, esențele puternice în sticluțe de leșin metafizic și suflete persecutate maniacal de câte și mai câte schizofrenii.
Iar eu sunt rezonabilă, dar niciodată cerebrală, constantă sau hotărâtă. Jonglez cu decizii de oameni mari pentru că m-au maturizat precoce, uitând să m-anunțe că azi nu mai sunt copil și scâncetele s-au transformat, brusc, în ros de unghii și pocniri din degete.
Colecționez suflete care-mi oferă puls, dar îmi vor toată pompa în roșu viu. Îmi oferă zâmbete și-mi cer fericire, îmi fac complimente, dar cer chit de zugrăvit goluri în sufragerie. Sunt un hol imaculat cu tablouri agățate de miocard, cu nimic la vedere, doar spaimă și alb. Imaculat. Albul ascunde cicatrici și urme de bocanci pe suflet. Ascunde urme de buzdugan și gonoree și cuvinte prostești ce nu mai pot fi luate înapoi.
Dar eu nu le am decât pe ele, cuvintele, pe care le sucesc în zeci de combinații și le învăț să fie de bonton. Și-apoi veniți voi și le răstălmăciți ca niște hiene însetate de ascuns, de privat și de limfă. Veniți să mușcați din virgule, veniți să le transformați pervers în exclamații după ce v-ați săturat să delirați de febră într-o inerție de puncte puncte.
Aș vrea să n-am nevoie de voi, aș vrea să mă am pe mine. Aș vrea să nu vă mai aud sentințele frustrate – știu că mă risipesc. Aș vrea să nu gândesc la condițional-optativ, pentru că viitorul nu există.

Te-ai risipit

Am tras de statutul de elev model până l-am făcut drapel deasupra lumii și a fugit, ca o amazoană, fluturându-și frica, învingându-și teama. M-am trezit devreme, mi-am înfipt scobitorile sub pleoape și am admirat de multe ori podeaua, printre mormăieli laconice suficiente pentru o prezență, un plus, o revendicare a eminenței. Ajunsesem să fac un obicei din abordarea mecanicistă, funcțională pentru Kant, dezastruoasă pentru mine. Am fost un soldățel care împușcă la comandă, se tăvălește dintr-un ordin și revine la rolul de părinte iubitor câteva zile pe an, jonglând printre emoții și lobotomii.
Dar de ce să urmezi regulile? De ce instinctul ăsta colectivist de 10 pe linie, diplome-n vitrine și cunoștințe trecătoare? De ce mediocritate, de ce nu participare? Când motivația studiului riguros devine bursa de 400 de lei, un loc decent în cămine cel puțin dezgustătoare și discounturi la farmacie, mediul universitar își pierde miza.

Nu vreau să fiu din inerție. Nu vreau să intru în vârtejul instituționalizării. Filosofia n-ar trebui să te-nvețe conformism și normativitate facilă. N-ar trebui să-ți șoptească metafore de înghițit ca pe Prozac, n-ar trebui să prescrie rețete pentru fericire, succes sau siguranța unui loc în cămin. Și nu face asta, dar voi n-ați înțeles nimic. Noi n-am înțeles nimic. Pentru că societatea.. societatea ne-a îndobitocit.
Astăzi sunt omul care își lasă o restanță pentru că febra l-a doborât. Astăzi pregătirile le fac în weekend, atunci când am norocul să nu fiu de muncă. Astăzi sunt superficială și ratez metafizicul memorând fraze, sărind peste pași, scurtând călătorii fără destinație, robotizându-mă într-un ritm alert. E cale de întoarcere sau drumul e blocat de sedimente cu facturi, cutii și decisive puncte-puncte? Astăzi nu mai pot vorbi despre orice preț de cinsprezece minute, astăzi sunt în a doua Danemarcă și-mi suflă fjordurile-n ceafă a dezgust și a ”ți-am spus eu”. Uite-ți filosofia, uite-ți conformismul, uite cum nu te poți diseca pentru viață, cum nici azi n-ai învățat să mori!

Închisă între Grozăvești – Preciziei, înot sub foi de notițe la comun și nu prea le mai înțeleg inside joke-urile. Între Grozăvești și Preciziei e întuneric și frig și boală și Collingwood s-a pătat de sirop de pin de brad.

în loc de eseu la Modernitate și europenitate

Aș vrea să vorbim astăzi despre miză. Nu miza vieții, că mă deprim și deja încep să mă simt nipon, mustăcind cu frică la roboetică.
Miza filosofiei, să spunem. Miza unei studente la filosofie care va ajunge în anul III. Miza unei studente care-ar face 5 facultăți din curiozitate și plăcere, dacă ar fi fiică de baron.
Este filosofia teoretică răspunsul? Între zeci de hieroglife și semne și semantici menite să scurteze toate rutele, să-nlocuiască virgulele cu punctele, să știrbească artisticul și tumultul, între toate necunoscutele stă filosofia matematicii, a biologiei, a științei și a tuturor fenomenelor mai mult sau mai puțin testabile, popperiene în felul lor falsificaționist.
Ceva ce-aș vrea să știu, dar e ceva oare din ce n-aș vrea să aflu? Sunt într-o inerție a mediocrității și-ncerc să aleg un drum cât mai puțin incert, căci de specializare nici nu poate fi vorba. Sunt doar 21 de ani și este totuși târziu s-o iei de la-nceput; care început? Când Iliada și Odiseea nu mai e la modă, când Mateiu Caragiale este vag amintit la discuții informale, iar Shakespeare devine pur și simplu de necitit, singurul drum e spre mediocritate.

Ciupești un Llosa de ici, un Vonnegut de colo, niște Bukowski în adolescență și Nietzsche pentru clasa a noua și-i poți întreține pe toți liceenii la discuții de tejghea. Dar ce știi de fapt? Dincolo de două-trei expresii fain încropite, ceva pulsiuni intelectuale și niște creier înghețat de fascinație.. doar neant. Citești în liceu cât de mult poți duce, târăști ghiozdanul ca pe mort și-ți updatezi periodic legitimația de bibliotecă, începe să te fascineze și Freud și Sartre și Dostoievski laolaltă și simți că parcă levitezi în Cer. Apoi cumva te îndrăgostești și intri-ntr-o altă dimensiune, secundele se metamorfozează în pauze lungi între sms-uri și capul ți-e îndobitocit de așteptare.
Dar trece prima dragoste și beletristica nu te mai ajută. Toate metaforele alea fără sens, toată pledoaria lor sterilă, tot tumultul zgomotos s-a făcut fărâmă. Filosofia își adjudecă terenul și te fascinează. Te copleșește absconsitatea, vehemența idealismului, metafizica din care-ți notezi cuvinte grele, plumb lângă somnul tău. Dar ești influențabilă, boboc socratic în ghearele partidului care te vrea.. sterp.
Ai citi orice și chiar totul; memorezi citate și-aproape că empatizezi cu toți, deși niciunul nu ți-a intrat de fapt sub piele – dar parcă ți-e rușine să recunoști, chiar și față de tine. Tot speri că vei aparține de ceva. Scăpată din ateism, te rogi la toți sfinții să te valideze c-un concept, o frază, un autor, să vrei să te-nfășori în postere și rafturi întregi de colecții, să știi versete cu care să te identifici și-n somn.
Nici filosofia nu are Răspunsul, doar fragmente de carusel îmbietor din care scapi doar cu stomacul pe dos.

Dar e oare latura moral-politică? Partea principială, așa-zis democratică și invazivă până la zenit, plină de concepte paradoxale, relativism și legi interpretabile, justiție în stil românesc și dileme de etică aplicată cu întotdeauna două rezolvări. Cu ce-ți hrănește sufletul normativitatea? M-ai întreba de ce aș vrea un suflet gras.. te-aș întreba despre demagogie și de ce politicienii nu sunt în advertising.
Nu pot să aplic, am creier de femeie și sufletul cât trei din ele. Mă topesc metaforele și adorm căutând zeci de înțelesuri până-mi complic viața rubik. Litera legii are un alfabet al ei și-al meu nu corespunde, nu știe decât spirit și întindere și se întinde pe toate părțile până se-ntoarce, bumerang, în favoarea lui.

Nu-mi rămâne decât..

Oare Ființarea e răspunsul? Scena pe care se desfășoară imbatabil istoria? Ontologia greacă drept demiurg? Sună de multe ori a poezie, incită când ai 15 ani și te chinui să descifrezi mistere până te lovești de filosofia limbajului și-ți cade fisa din cer. Nu ești fanatică, nu te atrage de fapt nimic mai mult de 10 minute sau 2 ani, cucerești etape și râzi amar deasupra lor. Pentru că nu figurezi. Emblemă a mediocrității, îți futuri gândurile vremelnic pe blog și citești câte puțin din toate, vorbești despre câteva din multe și-ți dai cu părerea despre toate. Pentru că nu supraviețuiești din amalgam de cunoștințe și nu trăiești 3 vieți prin personaje de roman, cum proferează promotorii literaturi printre băncile de liceu. Filosofia e cautare de viață, e fuga în timp și abandonul total, e cândva anarhie, câteodată dependență.

Eu vreau să fiu filosofie și să fac viață.

Golani post-mortem

M-a obosit campania electorală. Trei ani de zile în postura de votant legitim nu mi-a oferit prea multe oportunități. Ce-i drept, niciodată nu m-a prea interesat viața politică și mi-am păstrat cu încăpățânare rebeliunea față de tot sectorul social la care am refuzat întotdeauna să mă raportez. Însă..

Victor Viorel Ponta este cel are a reușit să strecoare în mine o luminiță de activism feroce printr-o umbră pesedistă care m-a urmărit până și-n somn, visând dezbateri și proteste.
Morții votează, cerneala s-a lungit cu apă, mi-e frică să-mpăturesc buletinul de vot ca să nu se imprime și să-mi anuleze ăștia votul, stafiditul de Meleșcanu e mândru de ce a făcut cu diaspora, mândru că e român și că unește românii la cozi interminabile, în cârdășie cu VVP. Zice senin că oamenii ar putea să meargă și la alte secții de votare, nicio inconveniență în faptul că-s 385 de km de străbătut până acolo.
Rămân perplexă și crește-n mine furia observând cum minciunile nici măcar nu mai sunt frumos ambalate. Nu mai au timp de poleială și demagogie. Totul e pe față: ”toți scolarii din clasa I au acces la internet”, ”Iohannis va tăia pensiile”, ”Iohannis îl va aduce pe Băsescu premier”, lașitatea de a veni la dezbateri într-un cadru imparțial, folosirea ordonanțelor de urgență în scop personal, traseismul politic, refuzul amnistierii politice.. și totuși, multă lume se cramponează în minciunile stupide vehiculate de Antena 3 și Realitatea Tv, niște emisiuni mizerabile care se hrănesc doar din ura față de Băsescu.

Mă doare și mă seacă de orice optimism și vitalitate să văd (și văd și ascult și trăiesc printre) tineri de 20 – 30 de ani care răspund fiecărui argument împotriva lui Ponta cu ”Dar Iohannis ce-a făcut? Trafic de copii! Nici măcar nu e român și zice că a făcut 6 case din meditații la fizică, pfua!” Pentru că mai sunt încă tineri, la 25 de ani de la Revoluție, care preferă ajutorul social, fie el și emoțional, care nu știu sau nu vor să știe cum doctorul plagiator se contrazice în declarații, nu poate mai mult decât să atace persoana, iar nu argumentul, vrea să ne lipească de Rusia ca să murim Putin câte Putin, dă-le-n colo de resurse energetice cu care le-am putea da vânt tuturor, nu înțeleg că traseismul politic e o măsură extraordinar de gravă, aberantă și încalcă valorile și ideologia în virtutea căreia ai aderat la un partid. Sunt oameni care nu recunosc bunul simț poate pentru simplul fapt că nici ei nu-l au. Trăiesc într-o inerție, de la un salariu la altul, într-o casnicie mai mult sau mai puțin fericită, cu ortodoxia făcută steag în fața porții, dar cu ură-n suflet, și gânduri sinucigașe, pe ascuns. Așa cred eu că sunt alegătorii lui Ponta – oameni care nu mai luptă pentru libertate pentru că nu au avut-o, nici măcar spiritual, niciodată, oameni care preferă ready made-ul și liniștea rutinei.

Astăzi, votul meu a fost unul negativ. Aș vrea ca următorii 5 ani să-l transforme decisiv într-unul pozitiv. Fie ca istoria să nu se repete, deși.. dacă trebuie să murim din nou pentru libertate, murim.

Cu rădăcinile-n firesc

Nu știu să fac cafea și cumva, dragostea trece prin stomac alunecând pe cafeină și se poate sustrage ușor de la omlete cu ciuperci și clătite. Nu-mi cântă triluri de păsări în jurul ibricului și m-aș dezbăra fără ezitare de aragaz, cedând înaintea unui esspresor.
E o poezie în ochiul aprins de lângă geam, e un haiku în ochii pe jumătate dezlipiți, e o întreagă lume între gust și miros, dar nu e lumea mea.
O fi un pragmatism reprimat, căci pragmatismul nu este demn de un intelectual. Boemia s-a născut din parte suferință, parte lâncezeală angoasată, parte ferestre aburite și clinchet de cești de cafea. Dar aspirația mea intelectuală e veșnic sincopată, oprită de mundan și deriziune asumată.
Nu sunt femeia care-ți ia cămașa și se târăște cu speranță spre cafea. Nu mi se oprește glasul până la ultima picătură de neagră dimineață. Nu am vicii de toate zilele, niciodată n-am avut. În sforțări sisifice, am încercat să fumez, să beau, să depind, să mă înalțe autodistrugerea spre poezie, cânt, filosofie.

Dar sunt un simplu om care încearcă să mănânce mai multă salată azi, mai mulți morcovi mâine, să se trezească de dimineață și să-și cumpere o coffee to go. Și nu știu să-ți fac cafea.. și mi-aș cumpăra oricând un esspresor.