Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

Cum am ajuns să fiu om-bandaj pe rană deschisă

Nu puteam să mă agăț și eu, ca tot omul, de o carte, de o bluză, de un căcat de pantof? Nu, a trebuit să mă agăț de oameni, după ce trecusem deja de-o vreme de adolescență și obsesiile nu mai erau privite cu drag, ci mai degrabă cu milă.

Fac 23 de ani peste câteva zile și duc în spate un an întreg de alegeri proaste cu care se mândresc cu jumătate de gură oamenii de peste 30 de ani, amintindu-și de prostiile din tinerețe. La 23 de ani sunt copilul mamei, dar sunt deja de 5 ani adult, conform legii. Mă consolez glumind că nimeni nu se ia după lege, dar astea-s glume de cafea. Dimineață parcă totul pare conciliabil, dramele se rarefiază și pare că poți respira deasupra lor.

Mă-ntrebam în sinea mea zilele trecute dacă am iubit vreodată. Nu dacă am fost îndrăgostită – îndrăgostirea se confundă oricum ușor cu entuziasmul, iar eu nu voiam să-mi pierd timpul cu analize neimportante.
Niciodată nu m-am îndrăgostit fără incentive, niciodată fără un ghiont din partea celuilalt – mereu pe post de vânător – convingându-mă că și eu trebuie să fiu îndrăgostită.

Îndrăgostire, validare, nevoie de, lipsă, entuziasm – îmi pare că trebuie să fii un pic geniu să distingi între ele în 2010+. Pe repede-nainte, într-un slalom constant printre confuzii și întrebări la care mai niciodată nu găsim răspunsul. Oameni pe care nu i-am privit niciodată cu sclipiri în ochi au devenit instant o țintă sigură după ce n-au mai părut interesați, disponibili, la un cot sau click distanță. Oameni de la care aveam siguranța tacită că vor fi mereu acolo pentru mine să-i refuz, oameni care nu fac decât să-și ducă existența în doi pași molateci în spatele meu.

O vreme mai târziu, îi văd, îi observ, au un zâmbet frumos, le găsesc ceva în privire și mă avânt cu aerul unui agent de imobiliare care și-a găsit fraierul perfect doar ca să mă lovesc de o ușă închisă. De aici încolo, doar drame în pattern-uri colorate, concise, care se vor abstracte dar sunt trase în jos de mocirla convenționalului și a lui mi s-a întâmplat și mie.

Pentru că ți s-a întâmplat și ție, nu-i așa? Suntem o gloată de cazuri cu insuficiență afecțională care se dau cazuri clinice când îi străbate insomnia sau depresia ușoară. Ți s-a întâmplat și ție și te-ai hotărât să găsești ceva ce-ți place, ai decis să faci ceva pentru tine, ți-ai cumpărat cărți de colorat, te-ai apucat de bijuterii hand made sau te-ai jucat de-a html-ul. A funcționat o vreme și te-ai simțit revigorat ca după un tratament de tiroidă.
Părea că e mișto să fii singur și să faci ce-ți place, deveniseși indiferent la invitațiile care se perindau în căsuța ta de chat și-ți dădeai acum seama ce copil prost, răsfățat și limitat erai. Și totuși..

Welcome to the rollercoaster. Pick a card and enter the void, lad.

revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

Ejaculam adevar

„Ba, sugi pula.. Ba tu. Ba tu. Nu va mai certati! Toti o sugem, cu sau fara pretentii. O sugem prin birouri, pe sub birouri, o sugem de pe tencuiala orasului [..] o sugem instant de la sefi cand lasam capul in pamant fiindca ne doare la basca de sedintele lor prelungite in care le place atat sa se auda vorbind. O sugem constant opt ore pe zi, 5 zile pe saptamana, luna de luna, o sugem seara cand ne asteapta un strain acasa caruia, culmea, candva i-am facut niste declaratii de dragoste, ba chiar ne-a batait inima de fericire la gandul ca vom fi alaturi de el la bine si la rau, la durere si necaz, la impotenta sau adulter, pana cand moartea ne va desparti [..]
O sugem pur si simplu. In rate o sugem. In dulcele stil clasic o sugem. O sugem. Nu te oripila, repet ca sa-ti intre in cap. Zi si tu dupa mine pana verbul isi pierde proprietatile diplomatice sociale. [..]
Metaforic vorbind, o sugem mereu. Metaforic vorbind, o sug si eu. [..] Oricum, daca n-as face-o, as fi facuta tapet pe unul dintre zidurile astea comuniste, pastratoare de amintiri ale atator cenzuri. Nu pune mana! Nu visa! Nu ai nicio sansa! Fii cuminte! Sezi bland! Stai in lesa! Ham – ham.”

Nopti Orientale (2) – Zully Mustafa