Deviată de stereo-ul Ioanei Casapu

În seara aia aș fi vrut să plâng. Plânsul te izbește de pereți pentru câteva minute sordide – dacă ești norocos – și răbufnește ca un atac de panică defulat, ca apoi să te lase mai gol ca un one-night stand powered by Control. Mă amuză cu juma de zâmbet că toți tipii de pe stradă îți spun că ești frumoasă când ești cea mai tristă de pe pământ. Străinii întotdeauna știu, chiar dacă nu realizează.

Mă dureau dinții îngrozitor, doar ce îmi făcusem activarea de dimineață și mi-aș fi luat o șaorma de la Dristor doar ca să mă autosabotez. Trecând pe lângă ea, un tip dinăuntru a strigat că am buze faine. Pentru că am continuat în drumul meu, mi-a zis că mă fute în gură.

Treceam pasajul la metrou și îi vedeam cu privirea periferică. Le atrăgea atenția părul, șalvarii și poate chiar culorile în vertij de ani 80. Îmi doream să ajung cât mai repede acasă, deși știam că nu mai am lacrimi de mult. Le consumasem în polemici cu egouri paralizante și azi nu mai aveau nimic de prefațat. Revelația nu venea și eu tot nu înțelegeam mecanismul. Nu pentru că era greu sau misterios, dar îmi consumasem toate resursele în reflectări străine de mine. A fost mereu vorba despre el, ea, alții și pânza de păianjen țesută de virgule din Freud.

Mi-a plăcut mereu imperfectul, îl simțeam al meu și era mai bun ca un mai mult ca perfect altoit. În simbolistica nicolesciană aducea a noiembrie și a filme dospite prea mult. Diateza activă, prezentul și exprimarea directă nu sunt pentru mine, așa cum poate că nici content marketingul nu e.

Acum, dacă beau, nu le mai trimit mesaje greșite oamenilor în fața cărora evit cu greu să mă pun sub lupă pe masa de operații. După ce am căzut pe scări îmbrățișând bărboși libidinoși necunoscuți, după numeroase blackout-uri fără reper și întrebări matinale fără răspuns, am lăsat alcoolul să scoată și ce-i mai bun din mine: scrisul și mângâierea unui template de wordpress obosit, care m-a găzduit de la treișpe ani încoace, când totul era în alb sau negru, în fericire disparată și disperare nedisimulată.

Poate că o să ajung să chiar scriu memoriile alea odată. Momentan povestesc la trecut doar ca să pară departe.

 

Anunțuri

Cum am ajuns să fiu om-bandaj pe rană deschisă

Nu puteam să mă agăț și eu, ca tot omul, de o carte, de o bluză, de un căcat de pantof? Nu, a trebuit să mă agăț de oameni, după ce trecusem deja de-o vreme de adolescență și obsesiile nu mai erau privite cu drag, ci mai degrabă cu milă.

Fac 23 de ani peste câteva zile și duc în spate un an întreg de alegeri proaste cu care se mândresc cu jumătate de gură oamenii de peste 30 de ani, amintindu-și de prostiile din tinerețe. La 23 de ani sunt copilul mamei, dar sunt deja de 5 ani adult, conform legii. Mă consolez glumind că nimeni nu se ia după lege, dar astea-s glume de cafea. Dimineață parcă totul pare conciliabil, dramele se rarefiază și pare că poți respira deasupra lor.

Mă-ntrebam în sinea mea zilele trecute dacă am iubit vreodată. Nu dacă am fost îndrăgostită – îndrăgostirea se confundă oricum ușor cu entuziasmul, iar eu nu voiam să-mi pierd timpul cu analize neimportante.
Niciodată nu m-am îndrăgostit fără incentive, niciodată fără un ghiont din partea celuilalt – mereu pe post de vânător – convingându-mă că și eu trebuie să fiu îndrăgostită.

Îndrăgostire, validare, nevoie de, lipsă, entuziasm – îmi pare că trebuie să fii un pic geniu să distingi între ele în 2010+. Pe repede-nainte, într-un slalom constant printre confuzii și întrebări la care mai niciodată nu găsim răspunsul. Oameni pe care nu i-am privit niciodată cu sclipiri în ochi au devenit instant o țintă sigură după ce n-au mai părut interesați, disponibili, la un cot sau click distanță. Oameni de la care aveam siguranța tacită că vor fi mereu acolo pentru mine să-i refuz, oameni care nu fac decât să-și ducă existența în doi pași molateci în spatele meu.

O vreme mai târziu, îi văd, îi observ, au un zâmbet frumos, le găsesc ceva în privire și mă avânt cu aerul unui agent de imobiliare care și-a găsit fraierul perfect doar ca să mă lovesc de o ușă închisă. De aici încolo, doar drame în pattern-uri colorate, concise, care se vor abstracte dar sunt trase în jos de mocirla convenționalului și a lui mi s-a întâmplat și mie.

Pentru că ți s-a întâmplat și ție, nu-i așa? Suntem o gloată de cazuri cu insuficiență afecțională care se dau cazuri clinice când îi străbate insomnia sau depresia ușoară. Ți s-a întâmplat și ție și te-ai hotărât să găsești ceva ce-ți place, ai decis să faci ceva pentru tine, ți-ai cumpărat cărți de colorat, te-ai apucat de bijuterii hand made sau te-ai jucat de-a html-ul. A funcționat o vreme și te-ai simțit revigorat ca după un tratament de tiroidă.
Părea că e mișto să fii singur și să faci ce-ți place, deveniseși indiferent la invitațiile care se perindau în căsuța ta de chat și-ți dădeai acum seama ce copil prost, răsfățat și limitat erai. Și totuși..

Welcome to the rollercoaster. Pick a card and enter the void, lad.

în loc să scriu licența la Filosofie

Tu ai vreo problemă care e a ta? m-a întrebat și nu i-am răspuns încă, dar am început să scriu.

52b10571f5519760c907e789b3fc6c15
În 10 zile absolv Facultatea de Filosofie la UNIBUC, în 2 mă angajez în content marketing și în vreo 3 luni îmi pierd toate beneficiile de student, locul la cămin și îngăduința familială.

Am intrat la Filosofie în 2013, după o jumătate de an de Graphic Design în Danemarca și încă o jumătate de an de încheiat polițe de asigurări RCA la un stand pe care de obicei îl compătimești în marile centre comerciale. Am intrat cu mindsetul unui elev care nu a picat niciodată un test, nu a fost prins pe picior greșit și s-a remarcat de cele mai multe ori în diversele contexte mai mult sau mai puțin academice în care a ajuns. În același ton s-a desfășurat și primul meu an la Filosofie. La final aveam 10 pe linie, cu excepția unui 9 la Introducere în estetică, materie la care nu prea dădeam pe la cursuri oricum. Am fost întotdeauna ușor autistă când a venit vorba de artă, niciodată nu am avut aparatul necesar să apreciez ce trebuie (ce trebuie?), așa că am rămas cu primitivul ce îmi place mie e frumos, voi puteți să pozați ce vreți. Așa am ajuns să fac numai selfie-uri și să fiu încurajată să mai întorc camera și în partea cealaltă. Știu, vă mirați unii acum, ce școală faceți voi la Filosofie de luați 10 pe linie? Să nu-mi spuneți că nu aveți nici măcar examen de admitere! Acum 10 ani te luptai încă 5 numai să intri, mai ceva ca la medicină..

Deși ar fi câțiva care m-ar contrazice, am fost întotdeauna slightly above average, cu multă emfază pe slightly, iar anul II a fost km 0 al mediocrității. Chiar și cu scuzele pe care un job part-time le poate pune pe masă în favoarea mea, tot nu-s convinsă că aș fi excelat la Filosofia limbajului sau aș fi revoluționat vreo Metafizică. Cât despre anul III, a fost cu totul altă mâncare de pește, după o vară într-o agenție de publicitate, încheiată cu absolvirea modulului PRO de stalking al tuturor oamenilor brilianți din comunicare. Vara lui 2015 a fost disruptive, am început să urmăresc site-uri și bloguri de nișă, editurile pământești nu mai erau destul de bune pentru lacunele mele, simțeam că nu-mi ajung 9 vieți să învăț tot ce nu știu și pentru prima oară nu mai era vorba despre literatură, filosofie sau viață. Începusem să fiu genuin interesată de strategii de marketing, tehnici de comunicare și gândeam insighturi fără să știu că așa se numesc, pe vremea când nici brief sau pitch nu știam prea bine ce înseamnă. Astfel m-a luat valul publicității și filosofia a rămas în urmă, deși știam că mă privește ca un maestru mândru de învățăcel. În fond, ea mă adusese acolo.

Îmi fac licența pe Nitzsche, probabil că nici pentru un cititor de prin anul 2008 al blogului nu-i o așa mare surpriză, surpriză fiind poate că mustăciosul nu a fost prima mea opțiune. Îmi place să spun că-mi fac licența pentru că sună a lucru sigur, un act firesc la încheierea anilor de facultate, însă iată.. e finele lui mai și eu am bâlbâit abia o jumătate de licență, nefiind nici măcar afectată, ce să mai zic panicată de termenul limită care se apropie. Se numește Depășirea nihilismului: eterna reîntoarcere ca principiu afirmativ al vieții, și mereu uit titlul când mă întreabă cineva.
Termin Filosofia în 10 zile și am o medie de 6, una de 7, vreo trei de 8 și 9 și 10 până la umplerea foii matricole. Obișnuiam să predau eseurile cu vreo 3-4 zile înainte de termen, mă apucam de ele din timpul semestrului și mereu mă dădeam de ceasul morții pentru o bibliografie cât mai relevantă. În anul III însă, mi-am scris toate eseurile pe ultima sută de metri, două dintre ele chiar în 5-6 ore în aceeași zi cu data deadline-ului. Licența nu se desfășoară nici ea prea pasional, deși nu încetez să mustăcesc când citesc și mi se umple sufletul când trăiesc eterna reîntoarcere. Pentru că da, eterna reîntoarcere se trăiește, se afirmă, se acceptă, nu se citește într-un pat de o persoană într-un campus studențesc.

Ies din Facultatea de Filosofie un om nou. Deși nu Supraom, nu sunt nici the ugliest of men, nici the soothsayer, nici piticul și poate nici tânărul cioban care-l căsăpește curajos pe șarpe. Iar voi puteți spune orice, dar dau toată averea mea pe un experiment mental că din ASE sau SNSPA n-aș fi ieșit așa.

Too big for my own skin

”Te rog înțelege, Henry, că sunt în plină revoltă împotriva propriei minți, că atunci când trăiesc, trăiesc după impulsuri, după emoții, după pasiuni.”

Sunt convinsă că toți ceilalți s-au înșelat și e nevoie de o tornadă în derută ca să te pierzi în identitățile mele sinuoase, disparate. Că dificultatea de a înțelege capriciile fetei nesăbuite nu minimizează capacitatea de a ști și a înțelege, după numeroase grade de travaliu și teste de autenticitate a sinelui, cine ești și ce vrei, nu doar ce-ți trebuie.

Și nu, nu-i nevoie să-mi spui din nou că nu aplici formule la realitatea imediată ci din contră, pornești inductiv către ideal; știu că dincolo de teorie se ascunde un torent de realism în pânze de imaginație febrilă. Și totuși

Parcă blocat în cei cinsprezece ani abia adunați pe care-i avem împreună, insiști să tragi cu incisivii de opusul dorințelor tale raționale, oglinda răsturnată a vocii rațiunii. Și îmi hrănești ego-ul pipernicit, care abia așteaptă gura asta de aer poluat cu jumătăți de adevăruri, ca să se retragă apoi la Platon în peșteră, să mimeze adevăruri pe pereți. Mă povestești în cuvinte care le-ar aduce pe multe la orgasm, pe unele poate chiar pe bună dreptate. Încerci să mă convingi de unitatea schizofreniilor, campioane en titre la nicolescianismul de tip arche, ca și cum m-ai avertiza de perversiunea lumii printr-un cântec de leagăn. Te lepezi de privirea cu care mă sorbi din cap până-n picioare când stau deasupra, îți bagi pula în toate scuzele și explicațiile mele, îmi spui că sunt un om oribil doar ca să revii mai puternic, mai hotărât, de neclintit și mai convins că suntem două stranietăți îmbrățișându-și nebunia. Mă iubești urându-mă interșanjabil. Dar nu mi-a convenit în abandon, cum să-mi convină în admirație?
 
My mother told me that I had a chameleon soul
No moral compass pointing me due north
No fixed personality
Just an inner indecisiveness that was as wide and wavering as the ocean
Când voi fi reușit să te conving că sunt oglinda-ntoarsă a ce-ți trebuie ție, că nevoia mea cronică de atenție e semn de imaturitate ce bate răzgâiat din picior, că vreau să posed ce nu pot avea, că sunt cronic nesatisfăcută, că vreau plăcere fără sentiment, că fidelitatea e perfecțiunea statică, lipsită de rafinament, că dragostea unuia e îngrădire, că las viața să mă biciuiască în modul cel mai laș, că mă droghez cu propriile romanțări doar ca să le spulber în accese de cinism, că sunt o cutie frumoasă, dar goală, de hârtie, care vrea să stea goală la un pahar de prosecco cu tine, dar doar pentru că acum e slabă și mâinile tale sunt perfecte și-au învățat prea devreme toate scurtăturile și majoritatea podurilor și avem fixații orale și ne sărutăm ca-n filmele pe care le foloseam ca material didactic la 14 ani, că e ceva cu pielea noastră împreună, și totuși îmi vine câteodată să plec dimineața devreme ca o târfă care și-a luat doza de pe noptieră de la clientul fidel, căci doar în troc de doză și orgasm detașat evoluează fidelitatea într-un dinamism de speriat neveste disperate. Pun punct, dar se cuvine semnul întrebării.

Va fi târziu și se va lăsa cu surâs învins, în speranța că cel puțin 50% din noi a învățat ceva.

Because I was born to be the other woman
Who belonged to no one
Who belonged to everyone

Who had nothing
Who wanted everything
With a fire for every experience and an obsession for freedom that terrified me to the point that I couldn’t even talk about it
And pushed me to a nomadic point of madness that both dazzled and dizzied me

”Nu știi cât mă minunez de capacitatea ta de a absorbi repede și apoi a răstălmăci, a analiza, a fixa, a penetra, a învălui în gândurile tale. Pe mine experiența m-a prostit. Am simțit o exaltare unică, un val de vitalitate, apoi de slăbiciune, de pustietate, de mirare, de incredulitate, totul, totul.. 
Pe când mă întorceam acasă, mă tot gândeam la vântul de primăvară – totul devenise blând și înmiresmat, aerul îmi lingea fața, nu mă mai săturam să respir. Și până am primit biletul tău am fost în panică. Mă temeam că vei nega totul. Dar, pe măsură de citeam – am citit foarte încet, fiecare cuvânt era o revelație pentru mine – mi-au revenit în minte fața ta zâmbitoare, veselia ta inocentă.”
 
Dincolo de sexualitatea exacerbată pe care ne-o asumăm singuri și deopotrivă împreună, dincolo de urcatul pe pereți în stil grandios, dincolo de spălatul vaselor în manieră postmodernă, dincolo de faptul că avem un playlist al nostru, dincolo de maniera mea adolescentină de a-mi atârna nădragii tragediei închipuite pe FB, pe pereți, dincolo de consistența cu care ne bem cafeaua împreună, dincolo de faptul că mi-ai făcut omletă când eram amanți cu acte-n regulă și mi-ai pus mai mult cașcaval, cu grija unuia care nu se uită la kilograme, dincolo de faptul că-mi vin în minte mai degrabă lucruri care-mi plac la tine decât lucruri care nu prea și dincolo de scuze, inconsistențe grosolane, confesiuni brutale și declarații de tăiat pofta de mâncare, încerc să te protejez de mine, căci dacă tu nu mai ai încredere-n cuvinte, eu nu mai am în expresii ale sinelui; nu cred nici în travaliu și nici în spontaneitate, nu mai cred în revelații de dimineață sau de seară și merg pe sârmă spre autocunoaștere, o sârmă brăzdată de un nihilism confuz cu alură de șaisprezece ani.
Placebo mă protejează de propriile-mi dorințe; eu te protejez de mine.

revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

Golani post-mortem

M-a obosit campania electorală. Trei ani de zile în postura de votant legitim nu mi-a oferit prea multe oportunități. Ce-i drept, niciodată nu m-a prea interesat viața politică și mi-am păstrat cu încăpățânare rebeliunea față de tot sectorul social la care am refuzat întotdeauna să mă raportez. Însă..

Victor Viorel Ponta este cel are a reușit să strecoare în mine o luminiță de activism feroce printr-o umbră pesedistă care m-a urmărit până și-n somn, visând dezbateri și proteste.
Morții votează, cerneala s-a lungit cu apă, mi-e frică să-mpăturesc buletinul de vot ca să nu se imprime și să-mi anuleze ăștia votul, stafiditul de Meleșcanu e mândru de ce a făcut cu diaspora, mândru că e român și că unește românii la cozi interminabile, în cârdășie cu VVP. Zice senin că oamenii ar putea să meargă și la alte secții de votare, nicio inconveniență în faptul că-s 385 de km de străbătut până acolo.
Rămân perplexă și crește-n mine furia observând cum minciunile nici măcar nu mai sunt frumos ambalate. Nu mai au timp de poleială și demagogie. Totul e pe față: ”toți scolarii din clasa I au acces la internet”, ”Iohannis va tăia pensiile”, ”Iohannis îl va aduce pe Băsescu premier”, lașitatea de a veni la dezbateri într-un cadru imparțial, folosirea ordonanțelor de urgență în scop personal, traseismul politic, refuzul amnistierii politice.. și totuși, multă lume se cramponează în minciunile stupide vehiculate de Antena 3 și Realitatea Tv, niște emisiuni mizerabile care se hrănesc doar din ura față de Băsescu.

Mă doare și mă seacă de orice optimism și vitalitate să văd (și văd și ascult și trăiesc printre) tineri de 20 – 30 de ani care răspund fiecărui argument împotriva lui Ponta cu ”Dar Iohannis ce-a făcut? Trafic de copii! Nici măcar nu e român și zice că a făcut 6 case din meditații la fizică, pfua!” Pentru că mai sunt încă tineri, la 25 de ani de la Revoluție, care preferă ajutorul social, fie el și emoțional, care nu știu sau nu vor să știe cum doctorul plagiator se contrazice în declarații, nu poate mai mult decât să atace persoana, iar nu argumentul, vrea să ne lipească de Rusia ca să murim Putin câte Putin, dă-le-n colo de resurse energetice cu care le-am putea da vânt tuturor, nu înțeleg că traseismul politic e o măsură extraordinar de gravă, aberantă și încalcă valorile și ideologia în virtutea căreia ai aderat la un partid. Sunt oameni care nu recunosc bunul simț poate pentru simplul fapt că nici ei nu-l au. Trăiesc într-o inerție, de la un salariu la altul, într-o casnicie mai mult sau mai puțin fericită, cu ortodoxia făcută steag în fața porții, dar cu ură-n suflet, și gânduri sinucigașe, pe ascuns. Așa cred eu că sunt alegătorii lui Ponta – oameni care nu mai luptă pentru libertate pentru că nu au avut-o, nici măcar spiritual, niciodată, oameni care preferă ready made-ul și liniștea rutinei.

Astăzi, votul meu a fost unul negativ. Aș vrea ca următorii 5 ani să-l transforme decisiv într-unul pozitiv. Fie ca istoria să nu se repete, deși.. dacă trebuie să murim din nou pentru libertate, murim.

Wamintirile (continuare)

Erai în stânga mea și priveai mereu în față. Nu te uitai în ochii nimănui atunci când vorbeai, decât pentru banalități sau împietriri gorgonice; contrastul tău absurd, pe care toți încercau să-l ghicească de la suprafață. Unii spuneau că ai privirea diabolică, altele se pierdeau în adâncul ochilor tăi până la naufragiu. Eu m-am plimbat de mână cu sufletul tău fără să știu, în povești pe care nu le trăisem încă, dar le visasem freudian.
A fost prima călătorie, în cel mai propriu și tehnic sens al cuvântului, departe de a fi vreun bildungsroman. Călătoria vieții mele nu e doar metaforă. Iar bou-vagonul nostru ne cuprinde pe noi din inima denotativului. Poate doar metafora țigării suflă stilistic, iar tornada-i o sinestezie tulburătoare; restul sunt realități eviscerate, fără perdea, antecameră sau studiu introductiv.
Pentru prima oară, mi-ai privit în suflet. Mi te-ai fixat în spatele retinei pulsând lumină, orbindu-l chiar pe Orbitor, devenind mai apoi adevărata Nostalgie. Când nu ți-am mai recunoscut reflexia din ochii altor mii, când nu am împietrit și nu m-ai mai intimidat, când n-am mai clipit, dar am zâmbit din gene.
Acel moment în care îți place mai mult drumul decât șederea, când nu mai știi să mergi deși ai învățat pași noi, iar tăcerea se sufocă sub cuvintele din priviri. Îmi povesteai fără ezitare, te ascultam cu ochii bulbucați; și-am câștigat pentru prima oară lupta cu Timpul.

Aniversările vieții biologice sunt trepte anoste comparativ cu aniversările adevăratei călătorii, numită cliseic viață. Mark Twain spunea că cea mai importantă zi din viața unei persoane nu este cea în care se naște, ci ziua în care află de ce s-a născut. Eu m-am aflat pe mine, într-o mirare sceptică dizolvată în adevăr. Acel adevăr teribil pe care-l respingi cu pumni de fier si te învinge cu mâinile goale. Adevărul cu care nu poți decât să te unești într-o poveste fără concluzii, șiruri narative sau adjuvanți, dar cu planuri temporale cutremurătoare care te fac neom. Pentru că umanitatea are pielea prea strâmtă pentru noi, căci noi înșine, deși un organ neînsemnat al lumii, suntem, într-un fel, întreaga lume.