revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

Importantele se trăiesc, cotidienele se scriu

O privire aruncată-n urmă pe blogul ăsta se umple de sinestezii și oximoroane mai ceva ca poeziile lui Eminescu anteBAC. Dau cu subsemnatul pe aici de mai bine de 6 ani, având constant păreri și drame. De pe la 14 ani nepregătiți de marele pas clișeic spre liceu și turnurile sale în gamă americană.
Constat acum că n-am vorbit cu sens decât despre cele mai banale lucruri, despre realitatea tuturor, despre empatiile umanului și dezastrele exagerate din sfera femininului deloc străin. Orice încercare de-a articula momentele-n care mi-a stat suflul și mi-au tremurat mâinile sub masă au rămas de cele mai multe ori neînsemnate ori înnecate în epitete inutile și metafore strânse-n caietul de neologisme.
Despre dezamăgiri se vorbește mult și des, se cântă tremurat la karaoke, se scrie-n documente ascunse de viitor, căci psihanaliza ne-a învățat să defulăm, să sublimăm, să conștientizăm normalul. Însă adevărata durere nu țipă, nu cântă, nu scrie, nu plânge. Adevăratul urlet înfiorător al tristeții stă cuminte, cuibărit în vreun perete ruginit de gin tonic și te veghează atent. Același lucru-i și cu fericirea.
Fericirea despre care nu scrii, nu țipi, cânți foarte prost și strălucești din ochi, de parcă ți-ai fi luat o pudră translucidă nouă. Căci fericirea stă în ochi și în minutul veșnic din strânsoare, pe un peron ori un trotuar aglomerat. Și-ai vrea să strigi, să cauți cuvintele alea frumoase care s-au înălțat până-n pineală, dar nu pentru că Freud. Fericirea e inefabilă, ca să citez un cuvânt învățat pe la începuturile blogului ăsta. Încerci s-o povestești și te dezamăgește încercarea. Cuvintele nu spun nimic, cuvintele sunt o convenție iar fericirea durează un concert, o sclipire, un flash-back amețitor între lungi intervale de crudă realitate. Când ba scrii de cămin, ba de facultate, ba de Hegel versus Marx, ba de lăfăiala Geist-ului pe scena studentului român departe de standardul european.

6 ani de blog schiopătat

Zilele ca asta îmi aduc aminte de ce am ales să dau la Filosofie, de ce m-am înverșunat sălbatic împotriva Danemarcei, de ce e bine să-ți urmezi sufletul și instinctul feminin. Filosofia nu mai e pentru mine focul dramatic în jurul căruia m-aș fi pus de-a curmezișul pentru a-l apăra de orice fel de critici pragmatic-dure sau penițe și minți care nu știu cum s-o abordeze și ce să facă cu ea. Pentru că nu sunt un prototip, nu aparțin, nu figurez, nu mă pot dedica în întregime unei Idei, căci mă sfâșie un million de entități fantomatice contradictorii și îi sunt fidelă fiecăreia până la autoanulare.

Filosofia e Domestosul prejudecăților, însă cei mai mulți cad în plasa adorației ei, se declară partizanii unei poziții și mor sufocați de opiniile proprii, înveșmântate scolastic, orbiți de artificiile academice și neologismele supraevaluate. Unii rămân nihiliști obscuri până la 40 de ani, înfășurându-și steagul german de gât, destrămându-se nehotărâți între idealismul hegelian, încifrările heideggeriene și nihilismul adorat de liceeni al lui Nietzsche. Opiniile clare si distincte, cum ar spune iubitul Descartes, personale sunt lăsate inconștient în fața facultății. Te uiți în sticla modernă si te vezi adjudecat student la filosofie, deci intelectual, deci îndreptățit Ubermenschen. Cam așa sunt colegii mei. Sau opusul cu atât mai deplorabil.
Dincolo de circul cu elitisti dopați, sunt zile în care lumina soarelui e cea mai boemă lampă de la capătul patului de o persoană; căldura nu te face să-ți ieși din piele, iar foile răvășite sunt pline de adnotări, sublinieri și semne de exclamatie. Te îngrozești la gândul mormanului de cărți printate din stânga, nu pentru că-s multe, greoaie și prietene la cataramă cu dicționarul de termeni grecești, ci pentru că-ți va amorți mâna pe pix după nici două capitole încheiate. În zile că asta îmi amintesc de ce Filosofie, cu majusculă, de ce nu cuvinte mari și impresionante de dragul canoanelor academice, de ce idei revoluționare departe de orice aplicabilitate, dar aproape de idealismul sufletului naiv, de ce ai lăsat luciditatea la porțile filosofiei limbajului și te-ai aventurat în jungla opiniilor contradictorii care îți umplu sufletul și, totuși, te lasă liber.
Zilele că asta sunt puține, iar asta mă bucură din suflet. Altfel, aș fi ajuns și eu sclava adorației, iar eu fanatică n-am fost nici măcar în adolescență, deși m-am procopsit c-un bluzon Ramones la 20 de ani 😛

 

Pentru cel mai dedicat/devotat suflu rătăcit în blogosfera personală,