revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

Celula 307

A locui la cămin seamănă destul de mult cu a te muta împreună cu your significant other. Minus bucătărie, baie proprie și covoare de aspirat. Seamănă, nu răsare și câteodată e chiar mult mai bine. Mai ales dacă te nimerești cu vreo colegă uber activistă care mișună prin toate asociațiile și event-urile studențești posibile, are prieteni și o viață socială înflăcărată și mai pleacă și cvasi weekend de weekend acasă. Jackpot!

La cămin, începuturile sunt chakra-ul conviețuirii în camere de 2/4 m pătrați. În primele două – trei săptămâni te vei intoxica de politețuri și întrebări strategice învelite bine, favoruri și zâmbete senine de încleștat obraji.
”Te deranjează dacă pun o melodie?” ”Nuuu, cum să mă deranjeze. Pune și 3.” ”Te deranjează dacă vorbesc la telefon?” ”Ei culmea, stai liniștită, și eu vorbesc foarte mult și tare și expresiv la telefon.” ”Nu vrei niște napolitane? O portocală? Un pomelo? Hai ia niște kiwi!” ”A nunununu, mersi.” ”Bine, dar să iei, să nu-ți fie poftă.”

Și ajungi să te simți ca o respectabilă trecută de 50 de ani la o reuniune de canastă. Dar, în tot amalgamul ăsta de politețuri mai mult sau mai puțin formale, apare cumva salvator cuvântul dietă, relaționat cu tot felul de ”M-am cam îngrășat.” ”Vreau să încerc să mănânc mai sănătos.” ”Până în aprilie trebuie musai să slăbesc.” și leagă două suflete mai frumos și mai armonios ca inelul de logodnă cu diamante adevărate. ”Vai! Dar mie-mi spui, care am avut și 37 de kg.. știu tot despre nutriție!” ”Vai! Îngrozitor! Dar eu nu vreau să slăbesc decât 5-7 kg așa, nu-s chiar cea mai grasă.. adică nu?”

Și nu, în cămin nu se petrece de joi până duminică, oamenii nu sunt o deschidere heideggeriană a existenței, nu te întâlnești pe hol și decizi să-ți pui fericirile și glumele și spiritul pe tavă, lângă o doză de bere. În principiu, pentru că dacă ești un om mișto, nu bei bere decât dacă ești amețit deja.
Muzică se mai aude, din când în când, de la vreo ușă lăsată deschisă. Muzică aproape proastă, combinată cu ceva să placă la toată lumea.
Până de curând, se manifesta pe aici un individ de-o dubioșenie rară, zdrăngănind Vama Veche la chitară, dar numai Vama Veche, ceea ce – oricât de mult ți-ar plăcea sau nu Tudor Chirilă – la un moment dat, previzibil, te va scoate din minți. Recita poezii pe hol și te întreba, random, dar pe un ton hipstăresc-lugubru-cu speranța de a fi interesant, dacă te-ai gândit vreodată să te sinucizi. Un ciudat de la Filosofie, de unde altundeva?
Dar ce știu mai bine ca oricând e că, un weekend la cămin doar pentru tine – indiferent că sunt acele zile în care femeile de serviciu nici nu calcă pe aici și mizeria e greu de descris – poate fi o binecuvântare după o săptămână epuizantă ori încă un motiv să te dai cu capul de pereți de singurătate. Ar fi ușor de ghicit care parte de întâmplă mai des, mai ales că azi e una din ele.