Too big for my own skin

”Te rog înțelege, Henry, că sunt în plină revoltă împotriva propriei minți, că atunci când trăiesc, trăiesc după impulsuri, după emoții, după pasiuni.”

Sunt convinsă că toți ceilalți s-au înșelat și e nevoie de o tornadă în derută ca să te pierzi în identitățile mele sinuoase, disparate. Că dificultatea de a înțelege capriciile fetei nesăbuite nu minimizează capacitatea de a ști și a înțelege, după numeroase grade de travaliu și teste de autenticitate a sinelui, cine ești și ce vrei, nu doar ce-ți trebuie.

Și nu, nu-i nevoie să-mi spui din nou că nu aplici formule la realitatea imediată ci din contră, pornești inductiv către ideal; știu că dincolo de teorie se ascunde un torent de realism în pânze de imaginație febrilă. Și totuși

Parcă blocat în cei cinsprezece ani abia adunați pe care-i avem împreună, insiști să tragi cu incisivii de opusul dorințelor tale raționale, oglinda răsturnată a vocii rațiunii. Și îmi hrănești ego-ul pipernicit, care abia așteaptă gura asta de aer poluat cu jumătăți de adevăruri, ca să se retragă apoi la Platon în peșteră, să mimeze adevăruri pe pereți. Mă povestești în cuvinte care le-ar aduce pe multe la orgasm, pe unele poate chiar pe bună dreptate. Încerci să mă convingi de unitatea schizofreniilor, campioane en titre la nicolescianismul de tip arche, ca și cum m-ai avertiza de perversiunea lumii printr-un cântec de leagăn. Te lepezi de privirea cu care mă sorbi din cap până-n picioare când stau deasupra, îți bagi pula în toate scuzele și explicațiile mele, îmi spui că sunt un om oribil doar ca să revii mai puternic, mai hotărât, de neclintit și mai convins că suntem două stranietăți îmbrățișându-și nebunia. Mă iubești urându-mă interșanjabil. Dar nu mi-a convenit în abandon, cum să-mi convină în admirație?
 
My mother told me that I had a chameleon soul
No moral compass pointing me due north
No fixed personality
Just an inner indecisiveness that was as wide and wavering as the ocean
Când voi fi reușit să te conving că sunt oglinda-ntoarsă a ce-ți trebuie ție, că nevoia mea cronică de atenție e semn de imaturitate ce bate răzgâiat din picior, că vreau să posed ce nu pot avea, că sunt cronic nesatisfăcută, că vreau plăcere fără sentiment, că fidelitatea e perfecțiunea statică, lipsită de rafinament, că dragostea unuia e îngrădire, că las viața să mă biciuiască în modul cel mai laș, că mă droghez cu propriile romanțări doar ca să le spulber în accese de cinism, că sunt o cutie frumoasă, dar goală, de hârtie, care vrea să stea goală la un pahar de prosecco cu tine, dar doar pentru că acum e slabă și mâinile tale sunt perfecte și-au învățat prea devreme toate scurtăturile și majoritatea podurilor și avem fixații orale și ne sărutăm ca-n filmele pe care le foloseam ca material didactic la 14 ani, că e ceva cu pielea noastră împreună, și totuși îmi vine câteodată să plec dimineața devreme ca o târfă care și-a luat doza de pe noptieră de la clientul fidel, căci doar în troc de doză și orgasm detașat evoluează fidelitatea într-un dinamism de speriat neveste disperate. Pun punct, dar se cuvine semnul întrebării.

Va fi târziu și se va lăsa cu surâs învins, în speranța că cel puțin 50% din noi a învățat ceva.

Because I was born to be the other woman
Who belonged to no one
Who belonged to everyone

Who had nothing
Who wanted everything
With a fire for every experience and an obsession for freedom that terrified me to the point that I couldn’t even talk about it
And pushed me to a nomadic point of madness that both dazzled and dizzied me

”Nu știi cât mă minunez de capacitatea ta de a absorbi repede și apoi a răstălmăci, a analiza, a fixa, a penetra, a învălui în gândurile tale. Pe mine experiența m-a prostit. Am simțit o exaltare unică, un val de vitalitate, apoi de slăbiciune, de pustietate, de mirare, de incredulitate, totul, totul.. 
Pe când mă întorceam acasă, mă tot gândeam la vântul de primăvară – totul devenise blând și înmiresmat, aerul îmi lingea fața, nu mă mai săturam să respir. Și până am primit biletul tău am fost în panică. Mă temeam că vei nega totul. Dar, pe măsură de citeam – am citit foarte încet, fiecare cuvânt era o revelație pentru mine – mi-au revenit în minte fața ta zâmbitoare, veselia ta inocentă.”
 
Dincolo de sexualitatea exacerbată pe care ne-o asumăm singuri și deopotrivă împreună, dincolo de urcatul pe pereți în stil grandios, dincolo de spălatul vaselor în manieră postmodernă, dincolo de faptul că avem un playlist al nostru, dincolo de maniera mea adolescentină de a-mi atârna nădragii tragediei închipuite pe FB, pe pereți, dincolo de consistența cu care ne bem cafeaua împreună, dincolo de faptul că mi-ai făcut omletă când eram amanți cu acte-n regulă și mi-ai pus mai mult cașcaval, cu grija unuia care nu se uită la kilograme, dincolo de faptul că-mi vin în minte mai degrabă lucruri care-mi plac la tine decât lucruri care nu prea și dincolo de scuze, inconsistențe grosolane, confesiuni brutale și declarații de tăiat pofta de mâncare, încerc să te protejez de mine, căci dacă tu nu mai ai încredere-n cuvinte, eu nu mai am în expresii ale sinelui; nu cred nici în travaliu și nici în spontaneitate, nu mai cred în revelații de dimineață sau de seară și merg pe sârmă spre autocunoaștere, o sârmă brăzdată de un nihilism confuz cu alură de șaisprezece ani.
Placebo mă protejează de propriile-mi dorințe; eu te protejez de mine.

Suflet cu sifilis si gonoree

Am învățat că loviturile cele mai adânci se dau în cuvinte frumoase, iar sub centură nu este decât un eufemism pentru pumnal înfipt în suflet, buzdugan pe încheieturi și epilepsie. Vulgaritatea jignirilor scârbește și contrariază, dar tu ți-ai ales un condei special pentru cuvintele-crimă. Le-ai legat în propoziții subordonate care m-au dominat până la paralizie. Diplomație și discreție, atributele definitorii pe care le-ai plimbat galant deasupra mea în timp ce mă călcai în picioare. Ai avut dintotdeauna o paletă copleșitoare de cuvinte-surpriză pe care le detonai, clasic, după o liniște de dinaintea furtunii. Și parcă te văd, privind în gol, cum îți dregi vocea. Încă te văd, zâmbind batjocoritor, respirând și-mprastiind venin.
Îmi repet întruna tot ce ai spus. Parc-aș vrea să le rostesc, cât să prindă viață; să le pot respinge într-o luptă egală. Dar nu pot să mă văd decât pe mine, încremenită și fără expresie, cu ochii zbătîndu-mi-se violent, fixându-te nedumeriți. Ai câștigat lupta care nu s-a dat niciodată, pe care am pierdut-o fără drept de apel și dovezi concludente în fața obsesiilor și slăbiciunilor tale temporare, nesemnificative procese biochimice pe care idealiștii le-au hiperbolizat din inconștiență.
Îți doresc să nu mă uiți niciodată, să fiu răul și pierzania care-ți însoțește privirile pierdute, să fiu dezamăgirea vieții tale așa cum nimeni altcineva n-a fost iubirea; salvat de la-ndoiala, să plutești în certitudini necorespondente, de dragul coerenței pe care o blamai altădată. Ești atemporal pentru mine. În iubire și deopotrivă, sfâșiere.

Nu poți să iei o ironie?
Am luat deja.. o catapultă.

Wamintirile (continuare)

Erai în stânga mea și priveai mereu în față. Nu te uitai în ochii nimănui atunci când vorbeai, decât pentru banalități sau împietriri gorgonice; contrastul tău absurd, pe care toți încercau să-l ghicească de la suprafață. Unii spuneau că ai privirea diabolică, altele se pierdeau în adâncul ochilor tăi până la naufragiu. Eu m-am plimbat de mână cu sufletul tău fără să știu, în povești pe care nu le trăisem încă, dar le visasem freudian.
A fost prima călătorie, în cel mai propriu și tehnic sens al cuvântului, departe de a fi vreun bildungsroman. Călătoria vieții mele nu e doar metaforă. Iar bou-vagonul nostru ne cuprinde pe noi din inima denotativului. Poate doar metafora țigării suflă stilistic, iar tornada-i o sinestezie tulburătoare; restul sunt realități eviscerate, fără perdea, antecameră sau studiu introductiv.
Pentru prima oară, mi-ai privit în suflet. Mi te-ai fixat în spatele retinei pulsând lumină, orbindu-l chiar pe Orbitor, devenind mai apoi adevărata Nostalgie. Când nu ți-am mai recunoscut reflexia din ochii altor mii, când nu am împietrit și nu m-ai mai intimidat, când n-am mai clipit, dar am zâmbit din gene.
Acel moment în care îți place mai mult drumul decât șederea, când nu mai știi să mergi deși ai învățat pași noi, iar tăcerea se sufocă sub cuvintele din priviri. Îmi povesteai fără ezitare, te ascultam cu ochii bulbucați; și-am câștigat pentru prima oară lupta cu Timpul.

Aniversările vieții biologice sunt trepte anoste comparativ cu aniversările adevăratei călătorii, numită cliseic viață. Mark Twain spunea că cea mai importantă zi din viața unei persoane nu este cea în care se naște, ci ziua în care află de ce s-a născut. Eu m-am aflat pe mine, într-o mirare sceptică dizolvată în adevăr. Acel adevăr teribil pe care-l respingi cu pumni de fier si te învinge cu mâinile goale. Adevărul cu care nu poți decât să te unești într-o poveste fără concluzii, șiruri narative sau adjuvanți, dar cu planuri temporale cutremurătoare care te fac neom. Pentru că umanitatea are pielea prea strâmtă pentru noi, căci noi înșine, deși un organ neînsemnat al lumii, suntem, într-un fel, întreaga lume.