revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

în loc de eseu la Modernitate și europenitate

Aș vrea să vorbim astăzi despre miză. Nu miza vieții, că mă deprim și deja încep să mă simt nipon, mustăcind cu frică la roboetică.
Miza filosofiei, să spunem. Miza unei studente la filosofie care va ajunge în anul III. Miza unei studente care-ar face 5 facultăți din curiozitate și plăcere, dacă ar fi fiică de baron.
Este filosofia teoretică răspunsul? Între zeci de hieroglife și semne și semantici menite să scurteze toate rutele, să-nlocuiască virgulele cu punctele, să știrbească artisticul și tumultul, între toate necunoscutele stă filosofia matematicii, a biologiei, a științei și a tuturor fenomenelor mai mult sau mai puțin testabile, popperiene în felul lor falsificaționist.
Ceva ce-aș vrea să știu, dar e ceva oare din ce n-aș vrea să aflu? Sunt într-o inerție a mediocrității și-ncerc să aleg un drum cât mai puțin incert, căci de specializare nici nu poate fi vorba. Sunt doar 21 de ani și este totuși târziu s-o iei de la-nceput; care început? Când Iliada și Odiseea nu mai e la modă, când Mateiu Caragiale este vag amintit la discuții informale, iar Shakespeare devine pur și simplu de necitit, singurul drum e spre mediocritate.

Ciupești un Llosa de ici, un Vonnegut de colo, niște Bukowski în adolescență și Nietzsche pentru clasa a noua și-i poți întreține pe toți liceenii la discuții de tejghea. Dar ce știi de fapt? Dincolo de două-trei expresii fain încropite, ceva pulsiuni intelectuale și niște creier înghețat de fascinație.. doar neant. Citești în liceu cât de mult poți duce, târăști ghiozdanul ca pe mort și-ți updatezi periodic legitimația de bibliotecă, începe să te fascineze și Freud și Sartre și Dostoievski laolaltă și simți că parcă levitezi în Cer. Apoi cumva te îndrăgostești și intri-ntr-o altă dimensiune, secundele se metamorfozează în pauze lungi între sms-uri și capul ți-e îndobitocit de așteptare.
Dar trece prima dragoste și beletristica nu te mai ajută. Toate metaforele alea fără sens, toată pledoaria lor sterilă, tot tumultul zgomotos s-a făcut fărâmă. Filosofia își adjudecă terenul și te fascinează. Te copleșește absconsitatea, vehemența idealismului, metafizica din care-ți notezi cuvinte grele, plumb lângă somnul tău. Dar ești influențabilă, boboc socratic în ghearele partidului care te vrea.. sterp.
Ai citi orice și chiar totul; memorezi citate și-aproape că empatizezi cu toți, deși niciunul nu ți-a intrat de fapt sub piele – dar parcă ți-e rușine să recunoști, chiar și față de tine. Tot speri că vei aparține de ceva. Scăpată din ateism, te rogi la toți sfinții să te valideze c-un concept, o frază, un autor, să vrei să te-nfășori în postere și rafturi întregi de colecții, să știi versete cu care să te identifici și-n somn.
Nici filosofia nu are Răspunsul, doar fragmente de carusel îmbietor din care scapi doar cu stomacul pe dos.

Dar e oare latura moral-politică? Partea principială, așa-zis democratică și invazivă până la zenit, plină de concepte paradoxale, relativism și legi interpretabile, justiție în stil românesc și dileme de etică aplicată cu întotdeauna două rezolvări. Cu ce-ți hrănește sufletul normativitatea? M-ai întreba de ce aș vrea un suflet gras.. te-aș întreba despre demagogie și de ce politicienii nu sunt în advertising.
Nu pot să aplic, am creier de femeie și sufletul cât trei din ele. Mă topesc metaforele și adorm căutând zeci de înțelesuri până-mi complic viața rubik. Litera legii are un alfabet al ei și-al meu nu corespunde, nu știe decât spirit și întindere și se întinde pe toate părțile până se-ntoarce, bumerang, în favoarea lui.

Nu-mi rămâne decât..

Oare Ființarea e răspunsul? Scena pe care se desfășoară imbatabil istoria? Ontologia greacă drept demiurg? Sună de multe ori a poezie, incită când ai 15 ani și te chinui să descifrezi mistere până te lovești de filosofia limbajului și-ți cade fisa din cer. Nu ești fanatică, nu te atrage de fapt nimic mai mult de 10 minute sau 2 ani, cucerești etape și râzi amar deasupra lor. Pentru că nu figurezi. Emblemă a mediocrității, îți futuri gândurile vremelnic pe blog și citești câte puțin din toate, vorbești despre câteva din multe și-ți dai cu părerea despre toate. Pentru că nu supraviețuiești din amalgam de cunoștințe și nu trăiești 3 vieți prin personaje de roman, cum proferează promotorii literaturi printre băncile de liceu. Filosofia e cautare de viață, e fuga în timp și abandonul total, e cândva anarhie, câteodată dependență.

Eu vreau să fiu filosofie și să fac viață.