în loc să scriu licența la Filosofie

Tu ai vreo problemă care e a ta? m-a întrebat și nu i-am răspuns încă, dar am început să scriu.

52b10571f5519760c907e789b3fc6c15
În 10 zile absolv Facultatea de Filosofie la UNIBUC, în 2 mă angajez în content marketing și în vreo 3 luni îmi pierd toate beneficiile de student, locul la cămin și îngăduința familială.

Am intrat la Filosofie în 2013, după o jumătate de an de Graphic Design în Danemarca și încă o jumătate de an de încheiat polițe de asigurări RCA la un stand pe care de obicei îl compătimești în marile centre comerciale. Am intrat cu mindsetul unui elev care nu a picat niciodată un test, nu a fost prins pe picior greșit și s-a remarcat de cele mai multe ori în diversele contexte mai mult sau mai puțin academice în care a ajuns. În același ton s-a desfășurat și primul meu an la Filosofie. La final aveam 10 pe linie, cu excepția unui 9 la Introducere în estetică, materie la care nu prea dădeam pe la cursuri oricum. Am fost întotdeauna ușor autistă când a venit vorba de artă, niciodată nu am avut aparatul necesar să apreciez ce trebuie (ce trebuie?), așa că am rămas cu primitivul ce îmi place mie e frumos, voi puteți să pozați ce vreți. Așa am ajuns să fac numai selfie-uri și să fiu încurajată să mai întorc camera și în partea cealaltă. Știu, vă mirați unii acum, ce școală faceți voi la Filosofie de luați 10 pe linie? Să nu-mi spuneți că nu aveți nici măcar examen de admitere! Acum 10 ani te luptai încă 5 numai să intri, mai ceva ca la medicină..

Deși ar fi câțiva care m-ar contrazice, am fost întotdeauna slightly above average, cu multă emfază pe slightly, iar anul II a fost km 0 al mediocrității. Chiar și cu scuzele pe care un job part-time le poate pune pe masă în favoarea mea, tot nu-s convinsă că aș fi excelat la Filosofia limbajului sau aș fi revoluționat vreo Metafizică. Cât despre anul III, a fost cu totul altă mâncare de pește, după o vară într-o agenție de publicitate, încheiată cu absolvirea modulului PRO de stalking al tuturor oamenilor brilianți din comunicare. Vara lui 2015 a fost disruptive, am început să urmăresc site-uri și bloguri de nișă, editurile pământești nu mai erau destul de bune pentru lacunele mele, simțeam că nu-mi ajung 9 vieți să învăț tot ce nu știu și pentru prima oară nu mai era vorba despre literatură, filosofie sau viață. Începusem să fiu genuin interesată de strategii de marketing, tehnici de comunicare și gândeam insighturi fără să știu că așa se numesc, pe vremea când nici brief sau pitch nu știam prea bine ce înseamnă. Astfel m-a luat valul publicității și filosofia a rămas în urmă, deși știam că mă privește ca un maestru mândru de învățăcel. În fond, ea mă adusese acolo.

Îmi fac licența pe Nitzsche, probabil că nici pentru un cititor de prin anul 2008 al blogului nu-i o așa mare surpriză, surpriză fiind poate că mustăciosul nu a fost prima mea opțiune. Îmi place să spun că-mi fac licența pentru că sună a lucru sigur, un act firesc la încheierea anilor de facultate, însă iată.. e finele lui mai și eu am bâlbâit abia o jumătate de licență, nefiind nici măcar afectată, ce să mai zic panicată de termenul limită care se apropie. Se numește Depășirea nihilismului: eterna reîntoarcere ca principiu afirmativ al vieții, și mereu uit titlul când mă întreabă cineva.
Termin Filosofia în 10 zile și am o medie de 6, una de 7, vreo trei de 8 și 9 și 10 până la umplerea foii matricole. Obișnuiam să predau eseurile cu vreo 3-4 zile înainte de termen, mă apucam de ele din timpul semestrului și mereu mă dădeam de ceasul morții pentru o bibliografie cât mai relevantă. În anul III însă, mi-am scris toate eseurile pe ultima sută de metri, două dintre ele chiar în 5-6 ore în aceeași zi cu data deadline-ului. Licența nu se desfășoară nici ea prea pasional, deși nu încetez să mustăcesc când citesc și mi se umple sufletul când trăiesc eterna reîntoarcere. Pentru că da, eterna reîntoarcere se trăiește, se afirmă, se acceptă, nu se citește într-un pat de o persoană într-un campus studențesc.

Ies din Facultatea de Filosofie un om nou. Deși nu Supraom, nu sunt nici the ugliest of men, nici the soothsayer, nici piticul și poate nici tânărul cioban care-l căsăpește curajos pe șarpe. Iar voi puteți spune orice, dar dau toată averea mea pe un experiment mental că din ASE sau SNSPA n-aș fi ieșit așa.

revelație cu cearcăne fericite

Niciodată n-am fost ferm convinsă că voi urma o carieră academică în Filosofie, dar m-am imaginat; uneori în fața Amfiteatrului plin la început de an, bătut de vânt la sfârșit de semestru, alteori în ținută office fumând cot la cot cu studenții care știu că-și permit conversații de cafea – singura facultate în care pot – o tradiție de care trag cu dinții, în secret, chiar și profesorii care-ți vorbesc cu dumneavoastră.
Azi am ajuns în punctul în care pot să jur de 3 ori, să mă dau peste cap de 7 și să mai trec prin câteva ritualuri magice cât să te asigur că nu, nu voi urma o carieră academică, nu voi scrie editorialul de Filosofie într-o revistă cu pretenții, dar voi păstra cu drag un colț cu glume despre Heidegger, Hegel și fascinația pe care doar filosofii o trezesc în muritori.
Contrar opiniilor unor ignoranți, acest lucru nu este o consecință imediată a faptului că filosofia e o aiureală, că femeile nu pot înțelege/face filosofie sau că sunt prea lașă să iau trenul ăsta și să merg cu nașul, așa că mă așez călduț corporatist și duc o viață anostă, non-spirituală, cu referința făcută praf și pulbere, cum ar spune Frege dacă ar fi Zully Mustafa.

Luați-vă un an liber după liceu. Știu că e clișeu, știu că s-a mai spus, știu că sistemul e prost și părinții o iau razna crezând că n-o să te mai înscrii după un an accelerat pe liber, dar e important. Luați-vă un an și după facultate dacă încă nu sunteți convinși. E fain să faci un Master și să-ți mai treci, drept urmare, 3 rânduri în CV, dar mai fain e să știi ce Master vrei să faci, care e viața pe care o alegi după ce-ți termini socotelile cu secretariatul facultății.
Poate încă nu știu pe ce poziție cu nume deosebit de sofisticat și pompos vreau să lucrez, dar simt un entuziasm care nu mai e legat de filosofie, ci de viață, de puls, de vertij și de oameni cu cearcăne fericite. Am crezut întotdeauna în clișeul locului de muncă la care stai peste program de plăcere, pentru care renunți la răsfăț personal temporar pentru un lifetime de satisfacții neimpozabile. Nu știu ce sau unde e locul ăsta, dar sunt determinată să-l vânez și să-i arăt că pot, cum ar zice Adda care înnebunea șoferi de taxi în minunatul Cluj.

Deși m-am mândrit adeseori cu titulatura teribilistă de antisocială, iubesc oamenii, cuvintele, jocurile de limbaj ale lui Ludwig, subtilitățile și sinuozitățile dialogului, bilețelele cu duble declarații și final deschis. Deși Filosofia are darul de a te lovi din uppercut de fiecare dată când simți măreția Nimicului la Heidegger și micimea ta în fața Spiritului pe scena istoriei, depresia spontană nu e singurul lucru pe care ți-l oferă studiul continentalilor. Aș îndrăzni să spun, cu riscul de a-mi atrage chiar și mai multe antipatii, că Filosofia te face fericit. Îți dă pe datorie niște oculus rift debarasați de angoase și spaime, de suflul călduț al societății în ceafă, de confortul aprobării maselor.

Singura ta datorie e să te faci fericit.

6 ani de blog schiopătat

Zilele ca asta îmi aduc aminte de ce am ales să dau la Filosofie, de ce m-am înverșunat sălbatic împotriva Danemarcei, de ce e bine să-ți urmezi sufletul și instinctul feminin. Filosofia nu mai e pentru mine focul dramatic în jurul căruia m-aș fi pus de-a curmezișul pentru a-l apăra de orice fel de critici pragmatic-dure sau penițe și minți care nu știu cum s-o abordeze și ce să facă cu ea. Pentru că nu sunt un prototip, nu aparțin, nu figurez, nu mă pot dedica în întregime unei Idei, căci mă sfâșie un million de entități fantomatice contradictorii și îi sunt fidelă fiecăreia până la autoanulare.

Filosofia e Domestosul prejudecăților, însă cei mai mulți cad în plasa adorației ei, se declară partizanii unei poziții și mor sufocați de opiniile proprii, înveșmântate scolastic, orbiți de artificiile academice și neologismele supraevaluate. Unii rămân nihiliști obscuri până la 40 de ani, înfășurându-și steagul german de gât, destrămându-se nehotărâți între idealismul hegelian, încifrările heideggeriene și nihilismul adorat de liceeni al lui Nietzsche. Opiniile clare si distincte, cum ar spune iubitul Descartes, personale sunt lăsate inconștient în fața facultății. Te uiți în sticla modernă si te vezi adjudecat student la filosofie, deci intelectual, deci îndreptățit Ubermenschen. Cam așa sunt colegii mei. Sau opusul cu atât mai deplorabil.
Dincolo de circul cu elitisti dopați, sunt zile în care lumina soarelui e cea mai boemă lampă de la capătul patului de o persoană; căldura nu te face să-ți ieși din piele, iar foile răvășite sunt pline de adnotări, sublinieri și semne de exclamatie. Te îngrozești la gândul mormanului de cărți printate din stânga, nu pentru că-s multe, greoaie și prietene la cataramă cu dicționarul de termeni grecești, ci pentru că-ți va amorți mâna pe pix după nici două capitole încheiate. În zile că asta îmi amintesc de ce Filosofie, cu majusculă, de ce nu cuvinte mari și impresionante de dragul canoanelor academice, de ce idei revoluționare departe de orice aplicabilitate, dar aproape de idealismul sufletului naiv, de ce ai lăsat luciditatea la porțile filosofiei limbajului și te-ai aventurat în jungla opiniilor contradictorii care îți umplu sufletul și, totuși, te lasă liber.
Zilele că asta sunt puține, iar asta mă bucură din suflet. Altfel, aș fi ajuns și eu sclava adorației, iar eu fanatică n-am fost nici măcar în adolescență, deși m-am procopsit c-un bluzon Ramones la 20 de ani 😛

 

Pentru cel mai dedicat/devotat suflu rătăcit în blogosfera personală,