Jurnal de Observator Independent la Alegerile Parlamentare 2016

”Doamnișoară, tu aici crezi că se fac mișmașuri?” Așa am fost întâmpinată la 6:00 a.m. de unul dintre membrii biroului electoral al secției de votare 91 din cadrul Școlii gimnaziale ”I.C. Brătianu” Constanța. Mă privea cu milă amestecată cu dezgust, pe un fond de reală uimire. ”Mai sus, la centralizare, acolo să vezi distracție, tu crezi că riscă cineva pentru hoții ăștia?”

Comisia secției 90 este formată din 7 membri, un vicepreședinte și un președinte. Între 6 femei care la 7 dimineața se plâng anticipativ de cât de târziu vor ajunge seara acasă, singurul membru bărbat al biroului, un brăilean de 22 de ani din partea PNL, mă întreabă cu cât mă plătesc ăștia să stau aici.

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am cunoscut îndeaproape nepăsarea.

Vicepreședinta este o doamnă blondă tunsă scurt care îmi amintește de profesoara de matematică de coșmar din clasa a șasea. Poartă o pereche de ghete roz cu talpă groasă la care își asortează buzele pe care le-a conturat cu o nuanță de roz mai închis decât rujul. E genul de om care nu zâmbește niciodată, dar pufnește regulat. Imediat după ce a scos sticla cu supă de varză din geantă am înțeles de ce poartă un hanorac gri, larg.

Președinta, deși suferă și ea de sindromul resting bitchface, face glume cu polițistul care a adormit încuiat pe dinăuntru, lăsându-ne pe noi să așteptăm în frig pentru desigilarea secției de votare. Îi spun că sunt observator și se uită fugitiv peste acreditare, pare că prezența mea aici nu-i trezește niciun sentiment. Îmi zâmbește și mă lasă să inspectez sala, spre deosebire de vicepreședintă care mă sancționează tacit cu un pufnit.

Primul votant apare la ora 7:05, direct din tura de noapte. Spune că a venit să scape de-o grijă, explicație taxată ulterior de același pufnit cu foncție:”Așa griji mici ca doamna să tot ai.. auzi tu grijă!”

Ziua se desfășoară pașnic. Revăd o mulțime de oameni pe care nu i-am mai văzut de câțiva ani. Deși ei nu mă mai știu, nu mi-e greu să-i recunosc – bătrânii nu se schimbă foarte tare, cum ar zice bunica mea, de la o etate oarecare.

Școala în care se află secția de votare e în apropiata vecinătate a bisericii, astfel că fluxul de credincioși cel puțin hexagenari a fost continuu de la 8 dimineața până după prânz. Media de vârstă a alegătorilor este ridicată metaforic de nepoții aduși de mână, amețiți de sângele lui Hristos.

Până la 11:30, votaseră deja peste 150 de oameni, majoritatea în bastoane. Le tremurau mâinile, dar asta nu-i împiedica să se închine cu precizie după introducerea buletinelor în urne. Deși Constanța are mult mai mult de un deceniu de pesedism la activ, iubitorii de trandafiri sunt încă pe baricade, în șir indian în fața secției, cum au fost obișnuiți. Vorbesc între ei pe hol și se aprobă închizând ochii, că toți sunt hoți, mama lor, dar asta-i datoria noastră, votăm cu partidu, asta știm.

Îi observ fără să intervin. Deși anumite fraze pătimașe ar fi putut trece drept campanie electorală, cartierul nostru are coloană vertebrală de sătuc; în lipsa cluburilor de pensionari, bătrânii socializează pe unde apucă.

În afară de tânărul brăilean de la PNL care mă urmărește cu o privire caldă de gentleman pe rit vechi, ceilalți membri din comisie mă privesc confuz și distant. Două doamne aproape de 60 de ani îmi mai zâmbesc de la depărtare și-mi spun că le place părul meu. E o tensiune amestecată cu plictis, însă nimeni nu e încă pregătit să pună punctul pe i.

Puțin după prânz, spiritele încep să se încingă cu gândul la numărarea voturilor. Președinta citește din manual, unde și-a subliniat studențește alineate, cu highlighter portocaliu.

Președinta este singura care trebuie să numere voturile, răsfoind pe îndelete fiecare buletin, arătându-l spre cameră, cu membrii drept martori și colegi de suferință în stabilirea voturilor nule, albe sau valide.

”O să ajungem dimineață acasă, voi ați înnebunit? Dar n-am făcut niciodată așa, e o prostie! Cine naiba a pomenit, păi tu numeri încontinuu și noi ce facem, stăm și ne uităm la tine?”

Murmurul revoltat a fost anihilat de sentința Președintei care a spus: ”Nu facem cum fac alții, nu mă interesează, facem cum zice în lege, credeți că eu nu vreau să ajung acasă?” Cu greu mi-am stăpânit prelungirea zâmbetului pe toată fața.

Câteva ore, niște exit poll-uri și sute de notificări despre nereguli (din alte secții) mai târziu, începe numărătoarea voturilor iar eu încep să cred că voi afla care sunt simptomele unui atac de panică. Resemnată cu victoria PSD-ul, aud că primul vot din urna pentru Camera Deputaților este pentru USR. N-am timp să mă bucur – oricum nu am voie – așa că revin repede la realitatea roșie care și-a intrat repede în drepturi, ca un părinte abuziv.

După aproximativ 45 de minute, membrii biroului electoral nu se mai pot abține. Încep să se insinueze unul câte unul către maldărul de voturi, s-o ajute pe Președintă să termine mai repede. Unul strigă PSD, altul PNL, iar din colț se mai aude din când în când un PMP. Le spun că e ilegal ce se întâmplă, dar mă ignoră cu gândul la ora de culcare și programul de muncă de a doua zi. Peste încă o oră și un pic, uită tot ce-am spus, ba chiar mă invită și pe mine la numărarea voturilor. Aproape mă ceartă pentru că stau și îi privesc cum numără, fără să dau o mână de ajutor. Le spun că eu nu am voie să mă ating de nimic și, înainte să le reamintesc, o doamnă mă apostrofează ”Ei, păi nici noi n-avem voie dar ce să facem? Să stăm aici până dimineața?”

Am fost observator independent acreditat de Resurse Civice Constanța la Alegerile Parlamentare din 2016 în școala în care am luat coroniță în clasa întâi și am înțeles că mitul lui Gyges este o realitate a poporului român.