delir somatic post-Glasgow

Metroul din Glasgow e foarte mic și, de obicei, galben-ocru-portocaliu. Ca un bou-vagon-sufragerie în care ești invitat să stai foarte aproape de oameni și să scapi de câteva prejudecăți. De la bărbați molateci în fustă subțire, ciorapi lungi, ochelari cu lentile rotunde și rame subțiri, fete edgy în pantaloni, vopsite cu tuburi de la Poundland, cu pierce-uri și flash-uri și domni în palton care se scobesc în ureche cu capacul de la pix, toți mustesc a toleranța despre care aud în România aproape numai în statusuri cu hashtag.

Nu există scaune, le țin locul niște canapele lungi și semi-înguste, care seamănă cu niște colțare fără spătar și par să nu se mai termine. Nu te desparte nimic de co-locatarul de metrou – niciun mâner, niciun spațiu semnalizat, niciun indicator. Doar linia invizibilă a pudiponderiei sau a respectului, a gripei sau a dezgustului, o linie pe care o înveți, despre care citești, pe care s-ar putea s-o fi și încălcat deja de câteva ori bune.

Dacă intri într-un vagon, acolo rămâi. Cel puțin până la următoarea stație. Nu ai cum să te plimbi ca-n București, din paralelipiped în paralelipiped, atunci când metroul se deplasează. Trebuie să stai acolo. Dacă nu fericit cu alegerea ta, măcar resemnat, să nu încerci să schimbi nimic pentru că oricum nu ți se permite. Iar amenda e de 200 de lire.

Mi s-a acrit de iarba verde care nu e niciodată acasă, de observațiile – deși reale – despre cum ei nu se uită niciodată urât la tine, pe nimeni nu interesează cum te-ai îmbrăcat și sunt zâmbitori, de parcă ei n-au trăit niciodată în comunism și familia tradițională, stai așa – chiar n-au trăit!

În întuneric lucrurile stau altfel, totuși. Se-ntâmplă o ciudată apocalipsă zombie, unde monștrii sunt bețivi și cerșetori, cu glasurile pocite de droguri și substanțe în care se încearcă înecarea neputinței. #Metoo a început în timp ce eu cutreieram străzile Scoției și mă gândeam că mie nu mi-e, de obicei, frică să merg noaptea pe stradă în România. Deși mulți au avut grijă să-mi insufle o teamă provincială de câini vagabonzi, outdoor întunecat și oameni când am venit la București, realitatea a insistat – din fericire – să fie împotriva curentului. Dar mi-ar fi fost frică noaptea în Scoția dacă aș fi mers singură, așa cum îmi imaginam că va fi, cu vreo 2-3 săptămâni înainte să plec conform planului.

Pentru că nimic nu merge după planificare. Sorry, you planners. Iată cum proverbele românești ne guvernează viața, cărora le datorăm și grejul în care ne bălăcărim fără simțul direcției, al ridicolului și al provocării adevărate. Nu aia pe care ți-o lansează iaurtul în reclame.

Anunțuri

în loc de eseu la Modernitate și europenitate

Aș vrea să vorbim astăzi despre miză. Nu miza vieții, că mă deprim și deja încep să mă simt nipon, mustăcind cu frică la roboetică.
Miza filosofiei, să spunem. Miza unei studente la filosofie care va ajunge în anul III. Miza unei studente care-ar face 5 facultăți din curiozitate și plăcere, dacă ar fi fiică de baron.
Este filosofia teoretică răspunsul? Între zeci de hieroglife și semne și semantici menite să scurteze toate rutele, să-nlocuiască virgulele cu punctele, să știrbească artisticul și tumultul, între toate necunoscutele stă filosofia matematicii, a biologiei, a științei și a tuturor fenomenelor mai mult sau mai puțin testabile, popperiene în felul lor falsificaționist.
Ceva ce-aș vrea să știu, dar e ceva oare din ce n-aș vrea să aflu? Sunt într-o inerție a mediocrității și-ncerc să aleg un drum cât mai puțin incert, căci de specializare nici nu poate fi vorba. Sunt doar 21 de ani și este totuși târziu s-o iei de la-nceput; care început? Când Iliada și Odiseea nu mai e la modă, când Mateiu Caragiale este vag amintit la discuții informale, iar Shakespeare devine pur și simplu de necitit, singurul drum e spre mediocritate.

Ciupești un Llosa de ici, un Vonnegut de colo, niște Bukowski în adolescență și Nietzsche pentru clasa a noua și-i poți întreține pe toți liceenii la discuții de tejghea. Dar ce știi de fapt? Dincolo de două-trei expresii fain încropite, ceva pulsiuni intelectuale și niște creier înghețat de fascinație.. doar neant. Citești în liceu cât de mult poți duce, târăști ghiozdanul ca pe mort și-ți updatezi periodic legitimația de bibliotecă, începe să te fascineze și Freud și Sartre și Dostoievski laolaltă și simți că parcă levitezi în Cer. Apoi cumva te îndrăgostești și intri-ntr-o altă dimensiune, secundele se metamorfozează în pauze lungi între sms-uri și capul ți-e îndobitocit de așteptare.
Dar trece prima dragoste și beletristica nu te mai ajută. Toate metaforele alea fără sens, toată pledoaria lor sterilă, tot tumultul zgomotos s-a făcut fărâmă. Filosofia își adjudecă terenul și te fascinează. Te copleșește absconsitatea, vehemența idealismului, metafizica din care-ți notezi cuvinte grele, plumb lângă somnul tău. Dar ești influențabilă, boboc socratic în ghearele partidului care te vrea.. sterp.
Ai citi orice și chiar totul; memorezi citate și-aproape că empatizezi cu toți, deși niciunul nu ți-a intrat de fapt sub piele – dar parcă ți-e rușine să recunoști, chiar și față de tine. Tot speri că vei aparține de ceva. Scăpată din ateism, te rogi la toți sfinții să te valideze c-un concept, o frază, un autor, să vrei să te-nfășori în postere și rafturi întregi de colecții, să știi versete cu care să te identifici și-n somn.
Nici filosofia nu are Răspunsul, doar fragmente de carusel îmbietor din care scapi doar cu stomacul pe dos.

Dar e oare latura moral-politică? Partea principială, așa-zis democratică și invazivă până la zenit, plină de concepte paradoxale, relativism și legi interpretabile, justiție în stil românesc și dileme de etică aplicată cu întotdeauna două rezolvări. Cu ce-ți hrănește sufletul normativitatea? M-ai întreba de ce aș vrea un suflet gras.. te-aș întreba despre demagogie și de ce politicienii nu sunt în advertising.
Nu pot să aplic, am creier de femeie și sufletul cât trei din ele. Mă topesc metaforele și adorm căutând zeci de înțelesuri până-mi complic viața rubik. Litera legii are un alfabet al ei și-al meu nu corespunde, nu știe decât spirit și întindere și se întinde pe toate părțile până se-ntoarce, bumerang, în favoarea lui.

Nu-mi rămâne decât..

Oare Ființarea e răspunsul? Scena pe care se desfășoară imbatabil istoria? Ontologia greacă drept demiurg? Sună de multe ori a poezie, incită când ai 15 ani și te chinui să descifrezi mistere până te lovești de filosofia limbajului și-ți cade fisa din cer. Nu ești fanatică, nu te atrage de fapt nimic mai mult de 10 minute sau 2 ani, cucerești etape și râzi amar deasupra lor. Pentru că nu figurezi. Emblemă a mediocrității, îți futuri gândurile vremelnic pe blog și citești câte puțin din toate, vorbești despre câteva din multe și-ți dai cu părerea despre toate. Pentru că nu supraviețuiești din amalgam de cunoștințe și nu trăiești 3 vieți prin personaje de roman, cum proferează promotorii literaturi printre băncile de liceu. Filosofia e cautare de viață, e fuga în timp și abandonul total, e cândva anarhie, câteodată dependență.

Eu vreau să fiu filosofie și să fac viață.