Am învățat că loviturile cele mai adânci se dau în cuvinte frumoase, iar sub centură nu este decât un eufemism pentru pumnal înfipt în suflet, buzdugan pe încheieturi și epilepsie. Vulgaritatea jignirilor scârbește și contrariază, dar tu ți-ai ales un condei special pentru cuvintele-crimă. Le-ai legat în propoziții subordonate care m-au dominat până la paralizie. Diplomație și discreție, atributele definitorii pe care le-ai plimbat galant deasupra mea în timp ce mă călcai în picioare. Ai avut dintotdeauna o paletă copleșitoare de cuvinte-surpriză pe care le detonai, clasic, după o liniște de dinaintea furtunii. Și parcă te văd, privind în gol, cum îți dregi vocea. Încă te văd, zâmbind batjocoritor, respirând și-mprastiind venin.
Îmi repet întruna tot ce ai spus. Parc-aș vrea să le rostesc, cât să prindă viață; să le pot respinge într-o luptă egală. Dar nu pot să mă văd decât pe mine, încremenită și fără expresie, cu ochii zbătîndu-mi-se violent, fixându-te nedumeriți. Ai câștigat lupta care nu s-a dat niciodată, pe care am pierdut-o fără drept de apel și dovezi concludente în fața obsesiilor și slăbiciunilor tale temporare, nesemnificative procese biochimice pe care idealiștii le-au hiperbolizat din inconștiență.
Îți doresc să nu mă uiți niciodată, să fiu răul și pierzania care-ți însoțește privirile pierdute, să fiu dezamăgirea vieții tale așa cum nimeni altcineva n-a fost iubirea; salvat de la-ndoiala, să plutești în certitudini necorespondente, de dragul coerenței pe care o blamai altădată. Ești atemporal pentru mine. În iubire și deopotrivă, sfâșiere.
Nu poți să iei o ironie?
Am luat deja.. o catapultă.
Nicoleta se povesteşte 